22 decembrie 1989. Piaţa centrală din Miercurea-Ciuc, cea din faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, numită de noi în batjocură, aşa în surdină, „piaţa aplauzelor”. „Casa albă” nu se mai vede din fumul negru ce o înconjoară din toate părţile. Cineva vorbeşte la microfon, în limba maghiară. Grupuri numeroase de tineri, majoritatea afl aţi, vizibil, sub infl uenţa alcoolului, urlă – fiindcă a cânta este cu totul altceva! – cântece maghiare cu caracter revanşard şi iredentist, sfâşiind cu ură drapelele tricolore româneşti, pe care apoi le calcă în picioare, jucând pe ele ceardaşul unguresc! Mi se urcă sângele în cap şi prima pornire este de a mă repezi spre unul dintre aceşti indivizi ca să-l strâng de gât. Îmi revin însă repede, cineva parcă mă trage de mânecă, trezindu- mă la realitate, şoptindu-mi parcă: „Stai cuminte dacă vrei să mai ieşi viu de aici”! (Scene trăite direct de autorul acestor rânduri, descrise în volumul „Sub cumpăna veacului”, Editura Petru Maior, Târgu-Mureş, 1995)
Au trecut de atunci mai bine de două decenii. Csibi Barna era în acea vreme, în mod sigur, un băieţel nevinovat, care, chiar dacă a trăit evenimentele din decembrie 1989, nu a priceput prea mult ceea ce s-a petrecut atunci. A fost, însă, crescut şi educat în noile condiţii „democratice” create după 1989, când s-a produs separatismul şcolar pe criterii etnice, ce a condus la autoizolarea elevilor de etnie maghiară, nu pentru că au cerut ei, sau părinţii lor, ci aşa au vrut educatorii, dascălii lor, cei care au afirmat că limba română este un element de oprimare a minorităţii maghiare! El este produsul educaţiei şi instrucţiei ce se fac azi în aceste şcoli bantustanizate.
Practic, începând cu acea separare etnică, limba română a dispărut din şcolile şi secţiile cu limba de predare maghiară. Dacă cineva ar avea curajul să controleze acest fenomen, sau dacă s-ar da corect notele ce trebuie acordate absolvenţilor acestor şcoli ori secţii, la disciplina Limba şi literatura română procentul de promovabilitate a Bacalaureatului cu siguranţă nu ar depăşi 5, cel mult 10 la sută! Ar trebui întrebaţi atunci dascălii lor cum îşi justifică salariul pe care l-au luat timp de 4 ani, ca să nu zic 12 ani, de-a lungul cărora se zice că „se învaţă” Limba română?! De ce această situaţie? Fiindcă „limba română a devenit cea mai grea materie pentru elevii maghiari, depăşind proverbiala matematică”, a declarat unul dintre profesorii de Limbă română, doctor în ştiinţe filologice, din Miercurea- Ciuc, judeţul Harghita. Asta, în timp ce engleza sau germana se învaţă cu mare uşurinţă, spunea tot el. Cum se explică? Ne lămureşte cât se poate de clar domnul Frunda Gyorgy: „A devenit o vanitate să nu se înveţe limba română în liceele maghiare. Se zice că aşa suntem maghiari autentici, dacă nu ştim limba română”. Un moment de luciditate! Şi un moment al adevărului! Tragedia nu constă doar în neînvăţarea şi necunoaşterea limbii române, adică limba ţării în care s-au născut şi trăiesc.

 

Integral in Condeiul ardelean