August 21, 2012 •Ion Coja, Ungaria •Views: 1948

de Ion Coja

La Londra, dacă e să-i crezi pe oficialii noștri, sportivii români au repurtat un mare succes!… Nu-i ia nimeni în serios cu asemenea declarații! Dar mie mi-e teamă că au totuși ceva-ceva dreptate! Și mă întreb: nu cumva chiar este vorba de un succes, dacă comparăm aceste rezultate cu cele de peste patru ani, de la Rio de Janeiro, când nu vom mai obține nici măcar locul 27, cât de cât încă onorabil?! Oficialii știu ei ce știu și, firește, nu ne spun și nouă tot ce știu! Or fi făcut ei niscai cercetări și analize ori sinteze, din care au dedus că, raportat la ce o să urmeze, la ce este probabil planificat (!) să urmeze, rezultatul de la Londra este mulțumitor! O să-i ducem dorul…

Pe mulți i-am auzit pomenind în aceste zile de peformanța echipei olimpice a Ungariei. Cu totul și cu totul remarcabilă: locul nouă pe națiuni, la Olimpiada cea mai disputată! Și, probabil, cea mai reușită de până acum! Bravo lor, maghiarilor! Bravo și englezilor!…

Firește, ca și-n alte ocazii, tentația de a compara între români și maghiari, între Budapesta și București, este greu de ocolit, de reprimat. Și cred că nu avem decât de câștigat dintr-o evaluare comparativă lucidă și bine intenționată. N-o voi face eu, acum, nu am nici datele necesare, nici competența, dar o părere cred că mi se îngăduie. Una singură: dacă e să legăm sportul de politică și dacă e să căutăm deci și pe plan politic o explicație a diferenței dintre rezultatele celor două echipe, adică dacă este să ne întrebăm care este diferența în plan politic dintre Ungaria și România, acea diferență care să explice cât de cât diferența în planul performanței sportive olimpice, ce am putea spune?

Un lucru simplu! Un lucru evident și pe care nu văd cine și cu ce argumente l-ar putea nega: după 1990 în România s-a instalat un regim politic tot mai anti-românesc, mai anti-național, care urmărește pe toate planurile decăderea și scăderea românilor, a României, a românismului în general. Un regim politic care încurajează orice formă de defetism românesc, orice abdicare de la ambiția și mândria națională! Politica demografică este una vădit anti-românească, politica economică a dus la distrugerea economiei românești în proporție de 85-90%, sănătatea și învățămîntul sunt acolo unde știm cu toții că au ajuns și așa mai departe!… Sabotaj instituționalizat! Decădere generalizată! Decădere asistată de guvern, de parlament, de președinte, de întreaga clasă politică! Care decădere nu putea să nu includă și sportul!

În fotbal nu mai existăm, iar în sporturile olimpice am văzut unde am ajuns!… E de mirare că am reușit și performanțele obținute! Și corect ar fi să ne mirăm că în contextul social, economic și politic din România, am obținut totuși niște rezultate încă meritorii!… Cum a fost posibil?! Cum a fost posibil să mai scoatem campioni olimpici atâta vreme cât avem președinții de țară pe care i-am avut, guvernele și partidele parlamentare de belea cu care ne-a pedepsit bunul Dumnezeu?! Explicația este una singură: eroismul, capacitatea de sacrificiu a unor tineri de excepție, ale căror rezultate sunt mult peste nivelul la care ne dă voie să aspirăm starea generală a societății românești! Să ne înclinăm dinaintea acestor veritabili eroi, eroi moderni, și să le arătăm toată prețuirea noastră!…

În schimb, după 1990, Ungaria a avut parte de o guvernare tot mai naționalistă, mai ambițioasă, mai decisă să pună interesele Ungariei mai presus de strategiile mondializante. Blamată la Bruxelles pentru „excesele” ei, Budapesta și-a văzut de treabă și a cules acum roadele acestor excese! Nu sunt singurele! Să-i felicităm din toată inima pe vecinii și, îmi vine să zic, camarazii noștri maghiari! (…„Camarazii” am zis, dar am să mă explic altdată pentru folosirea acestui pretențios termen…). Îmi face plăcere, mă simt chiar dator să semnalez, în contextul prestației ungurești excepționale de la Londra 2012, momentul care pe mine m-a impresionat cel mai mult. A trecut neobservat:

La Londra au fost invitați și foști campioni ori medaliați olimpici. Firește, unul dintre ei trebuia să fie cel mai în vârstă. S-a nimerit ca acesta să fie un ungur, component al echipei de polo a Ungariei la Olimpiada de la Berlin, din 1936. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele afișat pe ecranul televizorului la începutul scurtului interviu care i s-a luat. Am aflat că are 96 de ani, că trăiește acum în Statele Unite și că se simte încă în putere. I s-a cerut să depene o amintire de la Olimpiada desfășurată în urmă cu 76 de ani. …Și acum urmează clipa de grație pe care ne-a oferit-o bătrânul poloist:

Pe vremea aceea nu se făceau schimbări de jucători, nici în pauză, nici în timpul meciului. Cei care intrau în bazin să înceapă partida o susțineau până la capătul minutelor regulamentare de joc… O vreme regula aceasta am apucat-o și eu, în fotbal, prin anii ’50!

În meciul dintre Ungaria și Malta, meci decisiv ca orice meci olimpic, unul dintre poloiștii maltezi s-a accidentat și a trebuit să iasă din bazin, echipa sa urmând să continue partida cu un om în minus! Și cu șanse de calificare serios diminuate! În acel moment, antrenorul ungur a avut o reacție absolut memorabilă, de un cavalerism și fair play sans tâche et sans reproche: a scos din bazin un poloist maghiar, din echipa sa, și meciul a continuat în aceste condiții de egalitate de șanse, refăcută printr-un gest a cărui frumusețe nu trebuie să pălească sau să fie uitată. Sper că în mentalul comunitar unguresc este bine conservată această ispravă, această mărturie de excelență a ființei umane în ipostaza ei maghiară. Și sper că aceste rânduri vor face un minim serviciu de propagandă printre români a acestui model de comportament sportiv, bărbătesc, cavaleresc, cum ziceam mai sus. Cu toții avem nevoie de astfel de modele!

Așadar, cine mă ajută să aflu cum se numește antrenorul echipei de polo a Ungariei de la Olimpiada din 1936? Ce alte isprăvi se mai pot lega de binecuvîntat numele său?

Tweet