20 de ani de când familia ofiţerului reuşea, în ultima clipă, să se refugieze din calea puhoiul tribal (în maghiară – “nepharag”), “puhoi – puroi uman”, venit să fure şi să devasteze locuinţa personală. 20 de ani de când cineva suna repetat la locuinţa ofiţerului şi la telefon se auzea zgomote infernale de geamuri şi obiecte sparte, chiote de bucurie şi zbierete tribale acompaniate în mod natural şi “cultural” de muzica clasică a unui topor ce zdrăngănea pe clapele pianinei din sufragerie. În timp ce sufletul tatălui meu părăsea trupul întins pe caldarâmul din centrul oraşului, alte 6 suflete erau îngrozite şi devastate de zidul de ură şi intoleranţă ce năpădise asupra lor ca o ciumă neagră. Copii ce n-aveau să-şi vadă tatăl îmbătrânind precum şi o soţie tânără care rămânea neconsolată tot restul vieţii sale. Au urmat momentele de tortură psihică suportate pentru a reuşi scoaterea din oraş a corpului tatălui meu în vederea înmormântării, momente în care un adolescent îşi jura sieşi că nu va pregeta nici un efort pentru a răzbuna moartea părintelui său, pentru a porni şi duce până la capăt un proces îndelungat şi anevoios prin care un act dreptate şi justiţie să poată compensa într-un anume fel durerea simţită cu prilejul atrocităţilor din micul orăşel secuiesc.

Un secui vajnic şi triumfător, încă îmbătat de fiorii plăcerilor sadice simţite la uciderea tatălui meu, îmi spunea în acele zile de decembrie: “L-am tăiat din rădăcină ca să crească mai mare şi mai frumos” – “Kivágtuk gyökérböl hogy nőjjen nagyobra és szebre”. Priveam siderat la satisfacţia evidentă pe care o avea acest neobrăzat care credea că mă poate umili şi înjosi. Acele cuvinte scuipate cu ură şi încrâncenare printre dinţi au devenit emblematice pentru destinul-post mortem al acestui nefericit ofiţer de miliţie. Nici prin ruptul capului nătâng şi prost al secuiului respectiv nu i-ar fi trecut că după 20 de ani, CEDO va face o analiză juridică aprofundată a procedurii în care autorităţile judiciare ale statului român au făcut o anchetă în ceea ce priveşte moartea ofiţerului de miliţie şi că statul român va fi condamnat pentru încălcarea drepturilor membrilor familiei Agache, drepturi prevăzute de articolul 2 al Convenţiei drepturilor omului, dreptul la viaţă – latura procedurală.

Toată lumea a crezut că acest caz se va stinge de la sine fără prea multe urmări notabile şi că uciderea bestială şi tribală a unui om, fie el şi ofiţer de miliţie, va putea fi muşamalizată şi ignorată, ba chiar unii, în special făcătorii şi mâncătorii de rahat mediatic precum şi beneficiarii politici ai cumplitului linşaj au crezut că vor putea schimba realitatea istorică şi adevărul crâncen al acelor zile şi că vor face, pe de-o parte, dintr-un gri-cenuşiu un negru absolut şi pe de altă parte din negrul absolut un alb imaculat. Obsedaţi de naţionalism până în cel mai adânc por al fiinţei lor, au urlat ca din gură de şarpe şi s-au victimizat într-atât că nu au putut să vadă mai departe de linia de demarcaţie ce separă spiritual cloaca lor de restul lumii. Îngropaţi în ignoranţa lor, zac împietriţi şi muţi de uimire, cu limbile şi vorbele blocate în clivajele trecutului în timp ce în partea civilizată a Europei se fac acte de dreptate reparatorii. Toate acele manifestări şi manipulări propagandistice, naţionalist extremiste în care înfierau un om şi certificau moartea acestuia ca pe un lucru firesc şi chiar binevenit au rămas fără nici un rezultat şi zac prăfuite în cărţulii de propagandă colate după articole cenuşii şi insipide în timp ce realitatea faptelor arată cu certitudine o altă stare de fapt a lucrurilor.

Ca şi perspective mai există proceduri de finalizat pe teritoriul României şi Republicii Ungaria atât pe latura penală cât şi civilă. Sfârşitul anului 2011 poate fi vehiculat ca fiind un punct de estimare a finalizării laturii juridice a cazului Agache. Dar cu siguranţă evenimentele din anul 2009 reprezintă corolarul în acest caz, radiografia CEDO permiţându-ne să vedem cât am fost de subiectivi şi odată analiza făcută să încercăm să ne cuantificăm durerea şi să ne trăim viaţa în continuare cu demnitate.