* “Acum 31 de ani am fost operat de dumneavoastra si vreau sa va aduc recunostinta si multumirile mele si sa va doresc din tot sufletul multa sanatate. Mama mi-a povestit ca, dupa operatie, m-ati luat in brate si mi-ati zis: “Mama ta de oltean, mi-ai tras un fior rece ca am crezut ca o sa te pierd”. Aveam atunci numai un an si trei luni. Multumesc domnule doctor, pentru ca fara dumneavoastra nu as fi fost astazi in viata!”

* “Sunteti un gigant al meseriei de medic si va multumesc pentru ca mi-ati salvat copilul in anul 1985, de la o complicatie grava, din cauza deviatiei ureterelor, printr-o operatie foarte delicata si riscanta. Rar in ziua de azi ca un medic sa stea zi si noapte langa cei grav bolnavi, asa cum stateati dumneavoastra. Nu ajung toate comorile din lume sa vi le daruiesc pentru binele pe care ni l-ati

* “Numele dumneavoastra ar trebui sa devina un termen in dictionar, sinonim cu corectitudine, respect, profesionalism, devotament. Ar trebui sa fiti un model pentru toti doctorii din lumea de astazi. Sunteti salvatorul copiilor nostri si pentru asta nu va vom uita niciodata.”

* “Daca ar fi posibil ca toti copiii salvati de dumneavoastra sa va cante in cor o oda a recunostintei, cu siguranta ca glasurile lor s-ar auzi pana la stele.”

Dr. acad. Alexandru Pesamosca. Numele lui este astazi o legenda. Are 79 de ani si a operat peste 45.000 de copii. Adica populatia unui oras intreg. A operat cele mai grave cazuri venite din toate colturile lumii. Nu era doar un doctor. Era o institutie. Nimeni nu spunea “merg la doctor”. Era un soi de mandrie sa mentionezi ca mergi la Pesamosca. Viata lui toata si-a daruit-o acestor copii. De la ei sau de la parintii lor primeste si acum sute de scrisori. De ziua lui, de Pasti, de Craciun. De 50 de ani, s-au adunat saci intregi. In schimb, autoritatile de azi il umilesc. Fostii lui discipoli, astazi oameni cu functii, il iau in bataie de joc sau doar il ignora. Bolnav si scarbit de toate astea, sta zi si noapte ascuns in camaruta lui ticsita cu amintiri. Casa lui e aici, in fostul cabinet din spital. Au fost zeci de ani in care a uitat cu totul de el. Gandurile lui toate erau doar la copii, iar unicul rost a fost sa-i faca din nou sa zambeasca. Si-apoi, intr-o zi, s-a trezit singur, bolnav si fara un adapost. A ramas in camaruta asta, ca un calugar in chilia lui. Nu iese niciodata de aici, nu vrea sa mai stie nimic din ce-i afara. Singurele lui bucurii sunt acolo. In sacii aia plini cu scrisori.

Spitalul Clinic de Urgenta pentru copii “Marie Curie”. Nu-i un spital oarecare. Aici, orice priveliste doare. Plansul si spaima din ochii copiilor iti sfasie sufletul. Te doare sa auzi atatea scancete laolalta, sa vezi mogaldete de doi, trei ani zacand pe o targa, ori prichindei ingroziti, cu capul infasurat in bandaje. Degeaba ma straduiesc sa ignor tot cosmarul asta. Umblu nauc pe holuri, cautand camaruta in care traieste doctorul Pesamosca. Incep insa sa ma indoiesc de povestea asta. Cum ar putea cineva sa locuiasca intr-un spital, intr-un asemenea loc? Si totusi, o asistenta amabila imi alunga imediat indoiala. O urmez cativa pasi pe coridorul care duce la saloane. Se opreste in dreptul unei usi tapisate si bate anemic, cu vadita sfiala. De-acolo, dinauntru, se aude vocea usor haraita a unui barbat. “Poftim, indrazneste!” Femeia deschide usa incet si de-acolo, din prag, anunta vizita mea. Deschide apoi larg usa si ma pofteste sa intru. “Scuza-mi deranjul. Da, uite, in camera asta imi tarai eu infirmitatile. Ce sa fac? O viata intreaga n-am avut vreme sa ma chivernisesc.” Chipul lui n-are varsta. Ochii ii sclipesc precum unui adolescent. Si totusi, respira greu, abia rostind vorbele. Intins pe pat, cu capul saltat pe o perna, ma urmareste indelung cu privirea. Incearca sa se ridice mai mult, dar cade la loc icnind de durere. Se pare ca fiecare miscare il costa. “Da, sunt cam rablagit. Am corazon-ul in pioneze. Ma intreb, ce-oi vrea dumneata de la un bosorog ca mine?” Ii zambesc si ma asez langa pat, pe un scaun. Aici, in camaruta asta cat o chilioara de manastire, se afla toata averea lui de-o viata. Sute de carti, studii de medicina, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de picup, toate stau ingramadite in jurul lui, ca intr-un templu al amintirilor, gata parca sa se pravaleasca peste el si sa-i inabuse rasuflarea. Inchide ochii si ofteaza adanc. El, salvatorul a mii de copii, doar atat mai poate sa faca. Neputinta asta il chinuie rau, e ca un cutit rasucit in inima. Dincolo de usa, timpul e neindurator. Fiecare secunda e ca o picatura chinezeasca. Aici insa, in camaruta asta inghesuita, timpul nu mai inseamna nimic. “Eu nu mai am ce sa astept. M-am pregatit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie.” Se opreste sa-si traga sufletul. Sirul asta de vorbe l-a obosit. Ofteaza cu naduf si-apoi ramane cu privirea pierduta. “Da, am iubit mult copiii. Macar si doar pentru asta ma rog la Dumnezeu sa fie mai ingaduitor cu mine si sa-mi mai ierte din pacate.” Acum vreo 12 ani, au venit la el parintii unui copil grav bolnav. Erau de undeva, de prin Ardeal. Au fost la zeci de medici din tara. Toti ridicau neputinciosi din umeri si spuneau sec, fara nici o sovaiala, ca nu mai e nimic de facut. Doar unul din ei, mai milostiv, si-a calcat peste orgoliu si le-a zis ca singura incercare ar mai fi la Bucuresti, la profesorul Pesamosca. A doua zi, bietii parinti erau deja aici, in cabinetul renumitului medic. Chiar si el, infailibilul Pesamosca, a ramas uluit vazand despre ce e vorba. Radu avea numai sapte ani, iar esofagul lui era plin de formatiuni tumorale benigne. In somn, copilul se putea sufoca in orice moment. In 50 de ani de cariera, Pesamosca cunoscuse tot felul de drame, insa povestea asta l-a tulburat poate cel mai tare. Teoretic, verdictul cumplit dat de catre ceilalti medici nu era departe de adevar. Cazul era deosebit de grav, doar o minune il mai putea salva pe bietul copil. Doctorul a inteles ca n-are de ales. In fata lui, doi oameni ingroziti asteptau cu lacrimi in ochi un raspuns. Un simplu gest de indoiala, o vorba impleticita sau o ridicare din umeri ar fi fost tot una cu o crima. Da, a acceptat sa-l opereze. Ferm, fara nici o ezitare. Dincolo de pricina pur emotionala, era vorba si de o provocare profesionala. Au urmat ore de zbucium, de cautari, de ganduri rascolitoare. A recitit capitole intregi din carti prafuite, a rasfoit zeci de reviste medicale, a scotocit prin toate lucrarile de cazuistica a afectiunilor de esofag. N-a aflat nimic, nici o solutie. Situatia era mult prea grava. S-a apropiat de iconita din peretele cabinetului, acolo unde isi regasea mereu tihna si nadejdea. Si-a impreunat mainile, a soptit o rugaciune numai de el stiuta si-apoi s-a pregatit de operatie. A intrat in sala total relaxat, desi n-avea inca nici cea mai vaga idee despre ce-avea de facut ca sa salveze bietul copil. “O sa zici, poate, ca sunt teatral sau patetic, dar in momentul in care l-am deschis am simtit asa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mangaiere calda pe crestet. Ce putea sa fie chestia asta daca nu o influenta divina, o inspiratie providentiala? Dumnezeu mi-a dat atunci forta sa iau poate cea mai grea hotarare din viata mea. I-am inlaturat tot organul bolnav si-am inceput sa reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adica, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nout. Totul intr-o singura operatie. Asa ceva nu s-a mai facut niciodata.