În noaptea morţii lor, am fost ultimul care l-a văzut viu pe Ion şi care a vorbit cu el, în afară de Doina şi de ceilalţi doi parteneri ai ultimului lor drum. Pe 29 octombrie 1992, seara târziu, Ion a venit la noi acasă, în str. Dionisie Lupu nr 84, împreună cu Vasile Cudalb, cel ce avea să se afle la volan peste numai câteva minute, în drumul blestemat spre Chişinău. Vasile avea mulţi bani, se ocupa cu tot felul de tranzacţii, iar Ion şi Doina sperau ca, din nişte afaceri realizate împreună, să poată finanţa un nou teatru, “Unirea”, ce ar fi trebuit înfiinţat la Bucureşti, cu sprijinul şi al lui Nicolae Badea, de la ComputerLand România, pe care A.P. îl mobilizase să se implice în acel proiect generos. Ne-am uitat la televizor, la mine în cameră. La ştiri, pe TVR 1, s-au dat imagini de la prima şedinţă a noului Parlament al României, din care făcea parte, pentru prima dată, şi Adrian Păunescu, proaspăt ales senator socialist de Dolj. Cudalb, mai puţin preocupat de ceea ce era pe ecran, decât Ion (care nu-şi dezlipea ochii de la program şi spunea că are o mare nădejde, odată ce “maestrul Păunescu” a ajuns în Senat) îmi spunea că poate aduce din Rusia nişte hârtie de ziar ieftină – câteva tiruri – şi că, dacă va putea să găsească, la schimb, nişte ţigări româneşti populare, Carpaţi sau Mărăşeşti, pentru trimis pe piaţa fostei URSS, ne poate aproviziona şi pe noi la un preţ foarte bun pentru publicaţiile Totuşi iubirea şi Vremea, pe care le editam. Continuarea pe blogul lui Andrei Paunescu…