Istoria terorii de la Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Ţaga, tot Ardealul de Nord… Wass Albert?! “Să nu se mai întoarcă cât îi lumea!”

April 24, 2013 • Wass Albert • Views: 1622

istoria-terorii-de-la-muresenii-de-campie-sucutard-taga-tot-ardealul-de-nord-wass-albert-sa-nu-se-mai-intoarca-cat-ii-lumea-18450943

de Carmen Anghel

Albert Wass (sau Albert Vass). Acesta, fost nobil transilvan, a fost condamnat la moarte în 1946 de Tribunalul Poporului de la Cluj, pentru crimele săvârşite pe timpul ocupaţiei horthyste din Ardealul de Nord-Vest. Oamenii încă mai plâng când îşi aduc aminte de măcelul din septembrie 1940. Mai spun şi azi «Doamne feri!» când aud numele contelui Wass. Şi în fiecare zi se roagă: «Doamne, să nu se mai întoarcă vreodată teroarea!».

Durerea şi-a înfipt adânc rădăcinile în sufletele celor din Mureşenii de Câmpie, din Sucutard, din Ţaga, din tot Ardealul de Nord.
Prin Dictatul de la Viena, din august, Ardealul de Nord-Vest devenise o bucată din Ungaria.  Începutul lunii septembrie a însemnat şi începutul  ocupaţiei ungare pentru românii din acea regiune. Când trupele ungare au început să calce pe pământ românesc, oamenii i-au întâmpinat pe soldaţi cu pâine şi sare. În câteva zile teritoriul rupt de patria mamă a fost supus de unguri. Românii erau străini în ţara lor. Peste noapte s-au trezit că trebuie să uite limba, rugăciunile… Soldaţii maghiari şi-au schimbat şi ei, brusc, atitudinea. S-au cantonat prin casele oamenilor şi au început să arate că ei sunt stăpânii. Au declanşat teroarea. Mergeau pe uliţe şi trăgeau cu armele fără ţintă dar cu scopul de a îngrozi şi îngenunchea românii. Într-o zi, Moartea, împodobită cu pene de cocoş, a intrat călare în sat.

23 septembrie 1940. Mureşenii de Câmpie.
În seara aceea peste sat se lăsase o negură de nepătruns. Grea de presimţiri rele. Oamenii primiseră ordin să se închidă în case şi să nu iasă orice s-ar întâmpla. Ordinul era acelaşi ca până atunci, dar în aer mirosea a nenorocire.

La Mureşenii de Câmpie trupele horthyste ­ călare, pe bicicletă, pe motociclete ­ au intrat în jurul datei de 10 septembrie 1940. Locuitorii au fost arestaţi, percheziţionaţi, bătuţi, schingiuiţi până la moarte, pentru motive inventate pe loc sau fără motiv.

Preotul satului era Andrei Bojor, “om pe care toată lumea îl iubea, ne era ca un tată…” ­ spune Luca Andrei, care a crescut pe lângă casa preotului.
Preotul era sufletul satului, om învăţat de la care oamenii aşteptau să-i determine pe unguri să nu mai fie aşa batjocoritori cu ei. Pe 23 septemberie 1940, preotul Bojor era plecat la Cluj, împreună cu fiica sa, Lucia. Încercau să obţină îndurare pentru oameni. Soţia sa Lucreţia, rămasă cu ceilalţi doi copii acasă, şi-a luat inima în dinţi şi s-a plâns comandantului de grăniceri care se instalase în comuna Sava şi l-a rugat să oprească batjocura şi umilinţa. Aceasta a fost o mare îndrăzneală! Lucreţiei, la întoarcerea în Mureşeni, i s-a adus la cunoştinţă că este sechestrată la domiciliu, iar soţul său a fost arestat atunci când s-a întors de la Cluj.

Presimţirile rele ale oamenilor începuseră să prindă contur. Pe la ora 22:00, în casa parohială se găseau preotul, soţia lui, cei trei copii ai săi, două fete şi un băiat, o fată care lucra la ei, Sara, unguroaică; au mai fost aduşi, luaţi pe sus, din aşternuturi, fără să-i lase să pună ceva pe ei, să se încalţe, pe Ioan Gurzău (fiul unui fost primar), pe soţia lui, gravidă în luna a noua; alţi soldaţi s-au dus acasă la învăţătorul Gheorghe Petrea şi, cum nu l-au găsit pe el, le-au arestat pe soţia învăţătorului, pe mama ei, femeie bătrână, şi pe fiica lor de 5 ani. Toate aceste persoane au fost duse în casa preotului Bojor. În acelaşi timp, în sat, soldaţii, care ştiau ce se pregăteşte, trăgeau cu arma unde nimereau, urlau ordine ca oamenii să nu îndrăznească să iasă din casă.

Măcelul

Crezând că sunt acoperiţi de întuneric şi de zgomotul împuşcăturilor, la casa preotului a început măcelul. “Noaptea pe la ora 22:00 s-au auzit primele împuşcături de armă dinspre casa preotului. Unii locuitori, mai curajoşi, au ieşit din casele lor şi  uitându-se în direcţia de unde se auzeau împuşcăturile au observat că toată casa preotului era puternic luminată şi au auzit strigăte disperate amestecate cu detunături de armă” – avea să povestească peste ani Corneliu Mureşanu, cumnatul preotului Andrei Bojor. Tot satul a fost cuprins de groază, pentru că oamenii înţeleseseră că nu mai pot face nimic. Atunci, ascunşi de întuneric, unii s-au refugiat în pădurile din jur, alţii au fugit în România, graniţa fiind foarte aproape. Ţipetele, rugăminţile, suferinţele victimelor nu au înmuiat cu nimic inimile soldaţilor horthyşti. Spre dimineaţă s-a lăsat o linişte grea.
Oamenii din sat stătuseră ascunşi prin pârâul care trece prin apropierea casei preotului, dar fuseseră neputincioşi. Cu mâinile goale nu ar fi putut opri nebunia ce se instalase în minţile ungurilor. Trupa de ucigaşi a fost condusă de locotenenţii Csordas şi Muray. La plecarea de la locul faptei, soldaţii au jefuit casa şi au luat cu ei până şi animalele din curte. Muray şi oamenii lui au părăsit locul crimei numai după ce a chemat câteva femei din sat şi le-a obligat să cureţe sufrageria de sânge.

Groapa comună

Puţin mai târziu, sătenii aveau să descopere şi rezultatele acelei nopţi de teroare. Într-o groapă comună din apropierea closetului fuseseră îngropaţi toţi cei ucişi în acea noapte în casa preotului. A doua zi, la ordinul notarului din Sava, au fost deshumaţi pentru a fi mutaţi. Cadavre groaznic mutilate, cu capetele sfărâmate, cu oasele zdrobite, cu trupurile sfârtecate şi în parte arse, aruncate unele peste altele. De nerecunoscut. Soţia învăţătorului murise strângându-şi la piept fetiţa de numai 5 ani. Glonţul care o ucisese pe ea trecuse şi prin trupul plăpând al copilului lăsându-l fără viaţă.

La deshumare a participat şi fostul primar, Vasilică Gurzău, care a luat ceea ce mai rămăsese din fiul său şi din soţia acestuia şi i-a reînhumat în cimitirul bisericii. Sara, fata de naţionalitate maghiară, a fost luată de părinţii săi şi înmormântată în comuna Palatca. Celelalte victime au fost puse în sicrie făcute din scânduri rupte din gard şi reînhumate în groapa comună din spatele casei preotului Andrei Bojor. “La înmormântarea lor nu a fost glas de clopot şi nici nu s-a oficiat prohod şi nimeni de ai lor dragi nu a plâns la căpătâiul lor” ­ spune astăzi doctor Ovidiu Bojor, nepotul preotului.

La deshumarea victimelor masacrului din noaptea de 23 septembrie 1940 au fost prezenţi şi doi delegaţi, unul german şi unul italian, iar acesta din urmă a leşinat la vederea grozăviei. Delegaţii veniseră să-i vadă terminaţi pe “răsculaţi” care, conform raportului ungurilor, nu ascultaseră de ordine şi începusă să se ridice împotriva ocupării legitime a teritoriului.

Reîntâlnirea
Urmaşii celor din satele terorizate nu pot accepta reabilitarea contelui Wass. Şi astăzi mărturiile lor l-ar putea acuza. “Aşa ceva nu se uită!”
Doctorul Ovidiu Bojor are o vârstă venerabilă. Ceva nu-i dă pace, spune el: “Faptul că vor să-l reabiliteze pe contele Wass Albert. Eu mi-am pierdut o parte din familie acolo. Mi-am pierdut unchiul, mătuşa, verişoarele, pe vărul meu Victoraş, cu care mă jucam prin pădurile de la Imbuz, cum se numea înainte Mureşenii de Câmpie. Au murit atâţia oameni în urma ordinelor date de el şi nu pot accepta aşa ceva. Nu pot să stau indiferent când este vorba de  ai mei, de moşii şi strămoşii mei. Nimeni nu are dreptul să uite ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1940 în Ardealul de Nord. Eu nu pot uita ce s-a întâmplat la Mureşenii de Câmpie. Toate vacanţele de vară mi le petreceam la unchii mei, la Mureşeni. Ori Victoraş venea la noi, la oraş”. Lui Ovidiu i-a fost dat să trăiască. În vara aceea nu s-a mai dus la Mureşeni sau nu a mai stat aşa mult, ca de obicei.

De la Gherla la Mureşeni sunt vreo 25 de kilometri. Ajungem la biserica din sat, dar uşa îi este încuiată. În drum spre biserică trecem pe lângă o casă aflată în ruină. Căutăm persoane care să aibă în jur de 80 de ani. Ei pot fi martori. Mergem la casa preotului Andrei Bojor. Un gard de sârmă înconjoară o bucată de pământ cam în pantă, iar în fundul curţii acesteia se află ceea ce a mai rămas dintr-o casă. Doctorul merge cu paşi mici de parcă ceva nu îl lasă să înainteze. Pe unul dintre pereţi se văd clar urme de glonţ. Acoperişul s-a lăsat. Pare un om care şi-a băgat capul între umeri. Nu mai are uşi, nu mai are ferestre, nu mai are unii dintre pereţi. Este proptită cu câţiva drugi de lemn. Arată ca un trup căruia i-au fost scoase măruntaiele, ochii, iar sufletul a zburat din el. Doctorul Bojor atinge pereţii, cercetează fiecare cotlon; caută ceva care să-i amintească de  familia sa, de vremurile acelea fericite când se auzeau strigăte de fericire, de copii zglobii. Înconjoară din nou casa, o mângâie, încearcă să comunice cu ea, aşteaptă un răspuns. Pe unul dintre pereţi găsim o inscripţie în ungureşte: “Pe ei ungurilor!”, “Adică pe români” ­ zice doctorul. Ochii îi joacă în lacrimi. Îl doare profund ce a găsit din ceea ce a fost odată raiul copilăriei sale.

Badea Luca ni se alătură între timp. Îşi aduce aminte tot, a crescut pe lângă casa preotului Bojor. Ne răspunde la o întrebare esenţială: “De ce i-a împuşcat?”. “Groful, Wass, era în mare supărare cu domnu părinte. Că amândoi aveau arme de vânătoare. Şi pe vremea când era România el nu mai avea aşa drept să vâneze pe unde vroia. Şi a ţinut minte. Acum că veniseră ungurii la putere, groful s-a răzbunat.”

O altă mărturie vine la de la Maria Cuţiu, din Sucutard: ”Eu, când l-au împuşcat pe tata, aveam 2 ani şi 8 luni. Nu-mi aduc aminte decât strigătele mamei mele şi cum s-a dat tata jos din pod şi apoi l-au luat soldaţii. Nu mi-a plăcut niciodată să discut despre ceea ce s-a întâmplat acolo. A fost o dramă. Atâta ştiu, că din ordinul grofului Wass tata a fost arestat şi o dată cu el şi un văr de al lui şi două fete de evreu. I-au dus apoi la Ţaga, la Ciobanca. Acolo avea groful locul unde îi ţinea pe cei arestaţi. I-au ţinut acolo câteva zile, i-au bătut, i-au schingiuit. Într-o zi i-au scos pe marginea lacului Ţaga şi i-au pus să-şi sape groapa comună. I-au aşezat cu spatele la pluton, ca să cadă direct în groapă, şi i-au  împuşcat. Primele au fost fetele, apoi au fost aruncaţi şi tata şi vărul lui, în batjocură, deasupra lor”.

Sursa: Jurnalul Național

Vezi și EXCLUSIV. Istoricul Vasile Lechințan: ”Wass Albert este criminal de război și intră sub incidența O.U.G. nr. 31/ 2002. Rezoluția procurorului din Gheorgheni va avea conotaţii internaţionale”



Tags: , , , ,

2 Responses to Istoria terorii de la Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Ţaga, tot Ardealul de Nord… Wass Albert?! “Să nu se mai întoarcă cât îi lumea!”

  1. […] de Judecătoria Sighișoara pentru promovarea cultului personalității criminalului de război Wass Albert. În același timp, în județele Covasna și Harghita este promovat cultul personalității […]

  2. […] de război, fiind vinovat de moartea unor români, dar în aceeși măsură se face vinovat și de moartea unor evrei. Ioanid și Florian ar fi trebuit să reacționeze și în acest caz și să pună capăt adulării […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Nu rata noutățile! Conectează-te!

Send this to a friend