O Românie capabilă să-şi asume funcţiunile ei geopolitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic este greu de imaginat în afara unei condiţii sine qua non: statul de cultură la Dunărea de Jos. Această idee, formulată de Eminescu, este un postulat al afirmării identitare a poporului român. Linia destinului colectiv al românilor nu este solidară, aşadar, cu orice formă de stat, ci cu formula statului de cultură la Dunărea de Jos. Numai prin acest caracter al său statul român îşi va împlini vocaţia de „stat de necesitate europeană”, cum l-a definit Nicolae Iorga. Acest tip de stat va garanta dreptul românilor asupra a ceea ce Acad. Tudorel Postolache numeşte „proprietate identitară”, la care au îndreptăţire indivizii şi popoarele deopotrivă. În afara deplinătăţii dreptului de proprietate identitară asupra întregului său depozit de moşteniri spirituale, România nu-şi va putea exercita funcţiunile la care este chemată într-o Europă fie ea şi pe deplin unită. În lumina teoriei statului de cultură, lumea este produsul forţelor spiritului mai mult chiar decât produsul forţelor economice sau politice ori militare. Expresia pe care o îmbracă puterea spirituală în procesul de modelare a lumii este aceea a modurilor de organizare spirituală a lumii, iar aceste moduri sunt stocate sub forma patrimoniului popoarelor.

Densitatea fantastică de episcopate antice la Gurile Dunării, de cetăţi şi baze militare civilizate, bisericile de cretă de la Babadag, loc de pelerinaj al întregii Europe de mai bine de 1000 ani, marile situri arheologice din România, locuri de ţâşnire a identităţii noastre – Sarmizegetusa şi Histria -, marea cetate şi castrul de la Porolissum, ca să nu mai pomenim de Mânăstirile din Bucovina, ori de Cucuteni – pulsaţie din anul 6500 î.Hr. a primei Europe aşezată chiar în ceea ce avea să fie mai târziu inima moldovenească a regatului dac, reprezintă un factor ordonator al gândirii politice şi o bună resursă promoţională pentru ceea ce politicienii numesc abstract şi cu emfază brand de ţară. Toate acestea, dimpreună cu aportul creator al epocilor ulterioare, cu marele substrat al creştinismului cosmic propriu întregului sud-est european compun elementele constitutive ale unor moduri spirituale de organizare şi sistematizare a existenţei care se transmit apoi în toate gesturile noastre, de la cele mici la cele care marchează destinul colectiv al popoarelor. Acesta este faptul care ne îndrumă să considerăm patrimoniul spiritual drept factorul ordonator al gândirii politice a unui stat, astfel că grija pentru patrimoniu este echivalentă cu grija pentru propria minte şi pentru starea mentală a propriului popor. Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare, între care noi considerăm Generaţia Labiş drept a doua mare generaţie creatoare a românilor în secolul al XX-lea, agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor.

Lumea se zideşte interior prin valorificarea patrimoniului popoarelor, în şi prin care răzbate în lume lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu (grija Sa pentru lume, harul lui Dumnezeu). Această lucrare se comunică lumii în cadrul manifestărilor creatoare ale popoarelor, prin opera lor colectivă, prin elitele organice ale popoarelor, învrednicite prin creativitate, prin persoane harismatice, sfinţi, eroi, genii, creatori de opere, mari reformatori etc., şi prin lucrările lor, în care sunt rezumate (sub formă de modele, tipologii, prototipuri, arhetipuri, idei, simboluri, idealuri, manifestări de credinţă cu valoare sfinţitoare etc.) modurile spirituale de organizare a dinamismelor vieţii. „Lucrările” acestea excepţionale sunt, iată, nuclee ale „organizării spirituale a existenţei” (şi îmbracă forme diverse, de la rituri şi obiceiuri la maxime, reguli de viaţă, învăţături, opere – literare, filosofice, etice, plastice, teatrale, teologice, ştiinţifice etc., formule instituţionale, ghiduri practice, monumente, vestigii etc. – toate acestea fiind elementele constitutive ale patrimoniului naţional şi universal). Ele conţin „referatul spiritual” al lumii şi capătă astfel pe lângă alte calităţi şi pe aceea de „documente spirituale” cu privire la starea lumii şi la mersul istoriei, adică devin principalul factor ordonator al gândirii politice. Acestea sunt stocate în timp sub forma patrimoniului şi au, iată, o valoare strategică pentru orice popor, dar mai ales pentru elitele lui. De aici importanţa vehiculelor care pun în funcţiune şi în circulaţie datele de patrimoniu, adică partea de exemplaritate creatoare din viaţa perenă a unui popor. Între vehiculele care pun în circulaţie datele patrimoniului, cele mai reprezentative sunt manualele, enciclopediile, muzeele, siturile arheologice, atlasele, tratatele etc., esenţiale pentru afirmarea fiecărei generaţii.

Integral in CLIPA