de dr. Gheorghe Olteanu

În ultimii 20 de ani, sub regie UDMR-istă şi cu complicitatea politicianismului românesc, pentru a demonstra cine sunt proprietarii legitimi, adevăraţii creatori şi eroi ai Ardealului, acesta a fost invadat de o armată de statui, monumente, case memoriale, steme, steaguri, denumiri de străzi, pieţe, parcuri, şcoli, instituţii etc., multe închinate unor rasişti, iredentişti sau chiar criminali notorii.

Ca preludiu al sărbătoririi (cu acordul autorităţilor locale) la Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, a lui Horthy şi a reocupării Ardealului de Nord, prin Dictatul de la Viena, în 1940, s-a reinstalat, la sfârşitul lui august 2010, lângă Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, la Reci, o statuie a „honvedului” maghiar, ridicată în 1941 şi dărâmată de Armata Română în 1944. Evenimentul a avut loc în prezenţa membrilor Consiliului Judeţean Covasna, a prefectului Gyorgy Ervin şi a vicepreşedintelui Parlamentului European, Tokes Laszlo.

La protestele organizaţiilor româneşti din zonă, Bucureştii tac profund, iar mass-media maghiară a găsit de cuviinţă să răspundă următoarele:
a) cei care protestează sunt ignoranţi, deoarece monumentul este închinat regimentului de infanterie, nr. 24, Braşov, care s-a acoperit de glorie în primul război mondial şi în care, alături de maghiari, au fost atât români, cât şi saşi (cu alte cuvinte, şi aceştia sunt glorifi caţi);
b) statuia ridicată, în 1941, prin iniţiativă privată (Pal Ferenc), a fost dărâmată de Armata Română „aşa-zisă eliberatoare”, fiind salvată de secuii vrednici şi isteţi, care au ascuns-o în muzeul secuiesc, apoi au îngropat-o pentru a nu fi descoperită de autorităţi;
c) plăcuţele de marmură, de pe soclul monumentului, cu inscripţiile originale, s-au pierdut. Singura menţiune, în presă, despre conţinutul lor se referă la „îndeplinirea destinului secuiesc”;
d) reinstalarea ei este dovada forţei, vredniciei şi unităţii secuieşti. Tokes Laszlo a scos în evidenţă fi delitatea şi credinţa secuiască, făcând legătura cu revoluţia din 1848 şi Divizia secuiască de atunci.
Înainte de a comenta aceste riposte maghiare, nu putem să nu remarcăm faptul că isteţimea şi patriotismul secuiesc au reuşit să salveze statuia, dar inscripţiile nu, ceea ce spune mult, pentru că nu este greu de imaginat ce aveau ele de transmis românilor, în 1941, în plină teroare horthystă.

În lipsa inscripţiilor iniţiale şi a altor documente ale vremii nu putem fi siguri nici măcar dacă monumentul a fost, realmente, închinat, în 1941, regimentului menţionat astăzi şi suntem nevoiţi a rămâne în domeniul ipotezelor. Dacă afi rmaţia mass-mediei maghiare este adevărată, întrebarea care se impune este resortul acelui act. A vrut atunci Pal Ferenc să demonstreze continuitatea tradiţiei locale, de la Divizia secuiască în timpul revoluţiei din 1848 – cum susţine Tokes Laszlo – şi până la eroica armată maghiară, care reocupase Ardealul de Nord şi se acoperise de glorie prin cele săvârşite împotriva a tot ceea ce era românesc? Cât se poate de verosimil. De ceea ce suntem convinşi, însă, este că menţionarea multinaţionalităţii regimentului amintit n-a jucat absolut niciun rol în motivaţia realizării monumentului. Cine poate crede că o persoană privată, în 1941, a vrut să reamintească, prin acest monument, eroismul unui regiment al înfrăţirii sub arme, a naţionalităţilor din Ardeal, pentru aceeaşi cauză, aşa cum sugerează maghiarii? În această logică, gestul lui Pal Ferenc ar fi fost unul de dizidenţă, de reproş chiar, privitoare la cumplita realitate din jurul său, în 1941, vizavi de perioada primului război mondial!? În aceeaşi logică, nu ne-ar mira dacă jurnaliştii maghiari şi-ar aduce aminte că această înfrăţire a naţionalităţilor era menţionată pe monument, în 1941, şi chiar în limba română. Limbă pe care noi, ignoranţi cum suntem, o ştiam ofi cial interzisă atunci, şi pe stradă.

Integral in Condeiul ardelean