Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.
Se naşte la Târgovişte pe data de 6 ianuarie, 1802, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe, prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.
După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.
În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la “Sf.Sava”. Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: “Societatea Literară” (din 1827), “Societatea Filarmonică” (din 1833), întemeietor al presei din Muntenia.
Mai târziu devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia. În 1827 apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.
Un an mai târziu apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.
La 8 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate. Câțiva ani mai târziu este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.
În 1836 îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc.
În 1846, Heliade propune planul unei “biblioteci universale”, menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.
Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a). A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828.
Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia (1867 – 1870).
Este un militant pentru drepturile omului fiind însă adeptul acțiunilor moderate de acest gen fiind împotriva revoluționarilor ultranaționaliști. Heliade domina o jumătate de secol de poezie românească. Își face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producțiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică și fabula. Și în proză, unde are talent, se distinge spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru între antiteze, prima schiță românească a unui sistem filozofic.
A murit la București în 27 aprilie 1872.
Bibliografie (surse):
- George Călinescu: Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983;
- Constantin Măciucă: Prefaţă la volumul Ion Heliade-Rădulescu – Scrieri alese, Editura Albatros, 1978;
- www.ro.wikipedia.org.
