Pe 20 martie, anul acesta, se împlinesc 123 de ani de la naşterea poetului George Topârceanu (foto). În căutare de lucru, părinţii, soţii Topârceanu au trăit în diverse perioade de timp la Schitul Hurezu, la Bucureşti, la Armăşeşti, dar şi la Schitul Vălenii de Argeş, apoi la Nămăeşti, ca şi în comuna Şuici de pe Valea Topologului. După studiile liceale se înscrie la Facultatea de Drept pe care, însă, o va abandona din cauza situaţiei materiale precare. Debutează, în anul 1904, la revista umoristică Belgia Orientului. În 1907, îşi face stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Cotroceni. În 1909, se înscrie la Facultatea de Litere din Capitală şi îşi intensifică activitatea de creaţie semnând poezii în cele mai prestigioase reviste ale vremii (Neamul românesc literar, Ramuri, Sămănătorul, Viaţa românească din Iaşi). În 1910, Topârceanu poartă o vie corespondenţă cu Garabet Ibrăileanu, devenind prietenul criticului literar ieşean. În 1912, se căsătoreşte cu Victoria Iuga, mai mare cu câţiva ani decât el, după o convieţuire de şapte ani. La scurt timp după căsătorie, li se naşte un băiat, pe care îl botează Gheorghe. Mariajul lor este oarecum ciudat, întrucât poetul se mută la Iaşi, unde primeşte postul de subsecretar al revistei Viaţa românească. De acolo îi scrie Victoriei scrisori cordiale şi se pare că o şi vizitează de Crăciun la Câmpulung Muscel.Începând cu anul 1916, poetul îşi publică versurile în volumele Balade vesele şi triste, Parodii originale, fapt care îl va consacra definitiv ca poet reprezentativ şi original al vremii. Vicisitudinile prizonieratului în lagărele bulgăreşti sunt evocate în volumele de proză Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Pirin Planins. În curând, îşi va lega destinul cu cel al poetei Otilia Cazimir. După 1918, îl vom găsi fie redactor al unor publicaţii literare, fie coordonator al activităţii teatrale din Moldova. Între timp, este din ce în ce mai prezent în presa literară românească, exprimându-şi concepţiile artistice în articole ca şi în poezii. În 1928, este prezent în librării cu noul volum de versuri intitulat Migdale amare. În 1936, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, poetul, pe care îl evocăm, este ales membru corespondent al Academiei Române. Prin martie 1937, ajunge la Viena, însoţit de Otilia Cazimir, spre a-şi trata suferinţa generată de un cancer hepatic. De aici, trimite în ţară scrisori pline de optimism privind refacerea sănătăţii, dar în aprilie, acelaşi an, se află la Iaşi. La 7 mai 1937, George Topârceanu trece „în lumea umbrelor”, fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din vechea capitală a Moldovei.Deşi uneori valoarea literar-artistică a versurilor lui Topârceanu a fost contestată sau considerată minoră, nu se poate spune că rima lui vioaie, micile scenete din care răzbat sentimentele unui artist sensibil, nu ne-au încântat şi nu s-au fixat în amintirile multora dintre noi, sub forma unor versuri memorabile.În ceea ce mă priveşte, multe din drumurile vieţii mele au dus prin locuri pe care le călcase şi Topârceanu. Din frumosul sat Şuici, spre Rudeni, am pornit simţind ca şi poetul: „Nici o şoaptă… nici un ropot… / Numai din adâncuri sure, / Vine vuiet lung de clopot / Peste-ntinderi de pădure”. Aşezarea din care venea popa Florea mi s-a înfăţişat ca un loc în care, în acele momente, îmi doream să rămân până la adânci bătrâneţe. Port şi acum în amintire imaginea unor case cochete, bine gospodărite, ale căror faţade râdeau călătorului prin mulţimea florilor. La apa Topologului am stat o vară, de cu zori şi până pe înserat, la pescuit argintul înşelător al peştilor. Cu aproape zece ani mai înainte, adică la 17 ani, eram elev la Şcoala de ofiţeri din Câmpulung Muscel. La serbările Şcolii pedagogice l-am cunoscut pe Gheorghe Topârceanu, profesor de vioară al viitorilor învăţători şi fiu al poetului pe care îl îndrăgisem încă de pe băncile liceului. M-a impresionat pasiunea cu care fiul poetului a cântat Balada lui Ciprian Porumbescu. Altădată, un grup de camarazi am plecat la Nămăieşti să vizităm Casa Memorială a lui Topârceanu. Ne-a întâmpinat doamna Alexandrina, sora poetului, care ne-a prezentat exponatele şi ne-a vorbit despre fratele domniei sale. Ştiind despre relaţia dintre poet şi Otilia Cazimir, am îndrăznit să o întreb pe venerabila doamnă cum au privit părinţii decizia fiului lor. Tatăl, Ion Topârceanu (mama poetului murise în 1924), i-ar fi transmis fiului, printre altele, că „nu poţi duce doi pepeni într-o mână”. În casă, mi-a atras atenţia, în afara unor manuscrise, un geamantan uriaş, care l-ar fi însoţit în desele lui căutări de noi domicilii, împins de „… puterea / Aceluiaşi tainic resort”, căutări preferate de acel salut neliniştit: „Rămâi sănătoasă, cucoano, / Că-mi iau geamantanul şi plec!”. Mai târziu, ca director al Casei de cultură din Curtea de Argeş, am fost amfitrion şi membru activ al Cenaclului literar „George Topârceanu”. În sfârşit, ca un fior şi ca o umbră, i-am simţit în suflet prezenţa şi în Chişinău, la Teatrul Liric.Nu doresc să fac un exerciţiu critic prin opera poetului evocat, ci îmi voi încheia spusele citându-l pe George Călinescu: „Toată lumea este de acord în a recunoaşte că Topârceanu avea îndemânare verbală, unii văd în asta o presti-digitaţie, însă îndemânarea (care nu se învaţă niciodată) nu este altceva decât definiţia poeziei, indiciul unei largi sensibilităţi” („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).Mi-a fost dor de acest poet al imaginilor sprinţare şi i-am recitit cu plăcere şi încântare baladele sale „vesele şi triste”. Parodii(le) originale, „Migdelele amare”, ca şi proza din volumul „Scrisori fără adrese”. Le-am recitit şi m-am întors preţ de câteva nostalgice momente în trecutul său, în trecutul meu.
prof. Narcis Calotescu (Sfântu-Gheorghe)
