DEZVELIŢI TOT ADEVĂRUL! Preşedintele Societăţii Cultural-Patriotice Avram Iancu Bihor, col. (r) Grigore Bartoş şi-a făcut pios cruce în faţa bustului lui Alexandru Sencovici şi i-a pus pe soclu o coroană de flori în acordurile Imnului Eroilor. Cum nimeni n-a luat aminte la versurile acestuia, nici el şi nici altcineva n-a spus cine a fost cu adevărat “eroul” omagiat, care n-a avut alţi dumnezei decât pe Lenin, Stalin, Marx şi Engels

Pentru meritele din trecut îi ridicăm statuie, pentru crimele din prezent îi tăiem capul, spunea Iosif Visarionovici Stalin. Lui Alexandru Sencovici, veteran din garda staliniştilor care au impus comunismul în România, nu i-a tăiat nimeni capul. Dimpotrivă, acum două duminici, autorităţile locale i-au ridicat statuie în ciuda faptului că, imediat după al doilea război mondial, considera că Transilvania nu trebuie să fie a României.

BIHOREANUL vă povesteşte cum a ajuns cetăţean de onoare unul dintre pionierii celui mai criminal regim din istorie şi vă redă portretul real al celui omagiat ca “părintele spiritual al Marghitei”.

Prinos de recunoştinţă

Duminică, 20 octombrie, ora 13.30. În centrul Marghitei, alături de bustul lui Mihai Eminescu, se profilează un altul, acoperit cu un cearşaf. Câteva oficialităţi se agită în apropiere, iar nişte copii repetă în surdină un cântec. Pe trotuare sunt înşirate coroane ce urmează a fi puse pe soclul noului monument. Pe cine înfăţişează? “Unul Sencovici, care a fost ministru”, zice un localnic.

Începe ceremonia. O strofă din “Deşteaptă-te, române!”, apoi cuvântează şeful filialei locale a Societăţii Cultural-Patriotice Avram Iancu, Aurel Nandra, profesor de română: “Alexandru Sencovici s-a născut la Marghita în 1902, unde a copilărit şi şi-a petrecut prima parte a tinereţii”. “Deputat din 1948 până în 1980”, “ministru al Industriei Uşoare”. “Cu sprijinul său neprecupeţit, Marghita s-a dezvoltat vertiginos”. “A contribuit la înfiinţarea fabricii de confecţii şi a fabricii de încălţăminte”. “Decedat în 1995”. “Înălţarea bustului este semnul recunoştinţei faţă de părintele spiritual al Marghitei”, s-au auzit, ca nişte aşchii de rumeguş, frânturi din discurs. Au urmat, pe repede înainte, mulţumiri din partea fiilor celui omagiat, Imnul Eroilor, depuneri de coroane, spectacol “cultural-artistic”, tot tacâmul…

Pe alese

Cu o zi înainte, Consiliul Local votase în unanimitate acordarea titlului de cetăţean de onoare aceluiaşi Alexandru Sencovici, formalitate pregătită din legislatura trecută, când o stradă a şi fost botezată cu numele său.

Ceea ce la festivitate nu s-a spus, dar reprezentanţii Societăţii Avram Iancu invocaseră ca argumente pentru realizarea monumentului, e că Alexandru Sencovici (foto) a avut o “bogată activitate politică”. A intrat în Partidul Comunist în 1925, la 23 de ani. În 1928, când bolşevicii unelteau în ilegalitate împotriva statului român, a avut “primul conflict cu autorităţile”, fiind prins că răspândea ziarul “Urmaşii lui Lenin” la Oradea, unde devenise secretarul PC din Ardeal. În 1940 e condamnat la 5 ani de recluziune în lagărul de la Târgu Jiu.

Din 1945 a deţinut funcţii sindicale, iar între 1948-1970 a fost ministru. “A făcut parte din Comitetul Central al PCR” şi până în 1980 a fost deputat în Marea Adunare Naţională. “A avut relaţii apropiate cu multe personalităţi: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu”. “În ultimii ani a avut dispute cu Ceauşescu, fapt ce a determinat îndepărtarea sa din funcţii”, sună CV-ul oficial.

Portret necenzurat

Biografia lui Sencovici e însă mult mai bogată, după cum arată documente ale PCR şi cercetări ale istoricilor. Pe numele său adevărat şi complet Szenkovicz Sandor Ştrul Mauriciu, Sencovici, de profesie lăcătuş, şi-a ascuns originea evreiască la fel ca mai toţi veteranii bolşevici precum Ana Pauker (Hannah Robinson), Alexandru Moghioroş (Balogh Jozsef), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Walter Roman (Erno Neulander), Leontin Sălăjan (Szilagyi Leon), Leonid Tismăneanu (Leon Tismeneţki), Teohari Georgescu (Burach Teskovich) şi mulţi alţii.

În timpul războiului s-a căsătorit cu Elisabeta (Bozsi), croitorească din Luduş, ilegalistă şi ea, viitoare adjunctă a Gizellei Vass la Comisia de Control care hotăra cine urcă în ierarhie şi cine e marginalizat, uneori închis sau chiar ucis, pentru “deviaţionism” de la linia Partidului.

Deţinut la Târgu Jiu, a intrat în graţiile lui Gheorghiu Dej, care îl va ajuta să promoveze. După război a făcut “muncă de agitaţie” sindicală, fiind propulsat secretar general al Consiliului General al Muncii şi în Frontul Naţional Democratic, organizaţie în care comuniştii, urâţi de români, s-au camuflat o vreme. Un proces-verbal al şedinţei conducerii FND din 24 ianuarie 1945 îl arată pe Sencovici ca adept al tezei că Ardealul nu trebuia proclamat pământ românesc. “De ce să îl declarăm pământ românesc?”, spunea evreul maghiarizat. La fel zicea, în aceeaşi şedinţă, unul din tovarăşii săi, Vasile Luca (Luka Laszlo), un ceferist ce avea să devină doi ani mai târziu ministru de Finanţe: “Nu totul, dar ceva trebui să dăm Ungariei!”. Era perioada când sovieticii îi ameninţau pe români că nu le vor “da” Transilvania decât dacă acceptă pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei, integrate în URSS sub denumirea Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Profitor

În 1946 Sencovici îşi “aducea aportul” la falsificarea alegerilor din cadrul Frontului Unic Muncitoresc, iar după încă un an la cea a scrutinului prin care, deşi majoritatea românilor votaseră PNŢ şi PNL, comuniştii s-au declarat câştigători.

În “Stalinism pentru eternitate”, politologul Vladimir Tismăneanu îl indică pe Sencovici între primii kominternişti (n.r. – membri ai Internaţionalei Comuniste, controlate de Moscova) care s-au bucurat de încrederea lui Dej. Amiciţia cu acesta va face ca lăcătuşul marghitan să ajungă în 1949 ministru adjunct al Muncii, iar apoi, timp de două decenii, ministru al Industriei Uşoare şi al Bunurilor de Consum. În martie 1970 a fost “eliberat din funcţie”, dar rămâne în CC şi în MAN (“parlamentul” comunist), ca deputat de Marghita. Asta deşi locuia în Bucureşti, în cartierul Primăverii, rezervat înaltei nomenclaturi.

Avea s-o ducă la fel de bine până la moarte, cu alimente, băuturi şi delicatese livrate prin reţeaua de magazine cu circuit închis a Partidului, asistenţă medicală asigurată la spitalul Elias şi cu educaţie aleasă pentru cei trei fii.

Integral în ebihoreanul.ro