Andi, fiul Alinei Țolea
De 7 ani ne tot zbatem să ridicăm o casă şi tot de 7 ani cancerul de sân se zbate să îmi dărâme viaţa, să mă răpună. Când am cumpărat terenul şi am pus temelia casei la care visam împreună cu soţul meu, Dacian, şi cu fiul nostru, Andi, nu ştiam ce luptă dură ne aşteaptă pentru a răzbi, dincolo de visele şi interesele noastre sociale, materiale. Şi, cu toate că sunt medic, dentist, nu ştiam nici ce înseamnă ghinionul de a fi grav bolnav în România, acasă la noi. Toate dramele şi tragediile despre care am aflat până atunci au avut un impact emoţional de moment, aşa cum, pesemne, li se întâmplă celor mai mulţi. I-am ajutat şi noi pe alţii cât am putut, cu informaţii, cu relaţii, cu sfaturi, cu medicamente, cu reţete, cu bani, cu casă şi masă, cu dragoste şi rugăciuni, dar nu am putut să înţelegem cu adevărat ce înseamnă hazard şi loterie într-un sistem de sănătate, ce înseamnă tragedia cancerului în România, până nu am ajuns să luptăm pentru viaţa mea.
Se spune că oamenii merg la spital ca să scape de boli, pe când bolnavii de cancer merg la spital ca să scape de moarte. Aşa i-a spus un învingător soţului meu, un învingător care a avut şansa să se vindece în România, chiar acolo unde eu am avut neşansa de a primi un diagnostic şi un tratament greşit încă de la începutul acestui calvar.
De 7 ani merg şi eu, din spital în spital, pentru a scăpa de moarte şi pentru a învăţa ceea ce trebuia să ştiu de la bun început: că numai şi numai bunul Dumnezeu poate conduce şi câştiga această luptă! Doar cu ajutorul Lui, sub acoperământul PreaCuratei Sale Maici, se poate merge mai departe în ceea ce înseamnă Via – Veritas – Vita!
Mă numesc Alina Marinela Ţolea. De curând, pe 17 februarie am împlinit 36 de ani. Soţul meu, Axente Dacian, are 43 de ani, iar fiul nostru scump, Paul Andrei, are 11 ani. Anul acesta, în preajma Paştilor Ortodoxe, amândoi îşi vor mai adăuga un an, o treaptă la scara vieţii. Dacian pe 4 mai, Andi pe 8, în ziua pomenirii Sfântului Evanghelist Ioan, Apostolul Iubirii. Tot anul acesta, în luna iulie, am întâlnirea de 10 ani de la absolvirea facultăţii, întâlnirea cu foştii mei colegi, astăzi medici dentişti, răsfiraţi în toată ţara şi în toată lumea, după nevoi şi pasiuni, pe care abia aşteptăm să ni le împărtăşim. Până atunci, însă, eu mai am de dat câteva bătălii, rugându-l pe bunul Dumnezeu să mă conducă spre mai înaltă credinţă, mai largă iubire şi mai adâncă smerenie, adică spre mai multă izbândă!
Astăzi, după 7 ani de investigaţii şi terapii în clinici româneşti, maghiare, ruseşti şi austriece, după suişuri şi
coborâşuri duhovniceşti în alternanţa dintre reţetele alopate şi cele naturiste sau holistice, dintre competenţă şi incompetenţă, onestitate şi neseriozitate, dintre şansă şi neşansă, încredere şi neîncredere, dintre ispită şi răbdare, am fost acceptată la
o clinică din Houston, Texas (S.U.A.), pentru a beneficia de tratamentul cu antineoplastoni al doctorului şi biochimistului Stanislaw Burzynski. (
http://www.burzynskiclinic.com/)
