Material preluat de pe blogul lui Claudiu Tarziu
COSTION NICOLESCU: “Răul poate fi învins de iubire”
Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, este un profund cunoscător al credinţei şi tradiţiei naţionale. A publicat, între altele, volumele „Spre o cultură liturgică“, „Cine se teme de Biserică?“, „Riscul de a fi ortodox“, „Teologul în cetate – Părintele Stăniloae şi aria politicii“, „Elemente de teologie ţărănească“ şi „Bucuria convorbirii“. A scris numeroase studii şi articole în diferite publicaţii şi a realizat emisiuni de radio şi televiziune cu tematică religioasă şi culturală.
Vorbind despre naşterea Domnului, în special, şi despre credinţă, în general, Costion Nicolescu nu-şi ascunde nostalgia pentru vremea când românii îşi jalonau viaţa cu sărbătorile creştine şi când era între ei loc pentru mai multă dragoste şi mai multă bunătate.
– În vocabularul modern Naşterea Domnului tinde să fie înlocuită cu numele de Crăciun. În acest fel, semnificaţia sărbătorii, deja incertă pentru multă lume, este umbrită şi la nivel de denumire. Vechii români trăiau sărbătoarea aceasta ca pe o taină. Noi mai suntem în stare?
– Calendarul vechilor români şi mai ales al satului românesc avea doi piloni mari: Naşterea şi Înviera Domnului, Crăciunul şi Paştele. Pe urmă, veneau alte repere ierarhic aşezate. Ţăranii îşi organizau viaţa în concordanţă cu marile sărbători şi cu momentele importante din istoria mântuirii. Naşterea Mântuitorului are un caracter anticipativ şi pregătitor al Învierii. Există o bucurie, că Iisus se întrupează pentru a ne deschide poarta mântuirii, dar se întrevede şi Jertfa. În viaţa omului tradiţional, venirea acestui moment al anului năştea o aşteptare, un freamăt şi presupunea o pregătire, şi spirituală, dar şi trăită plenar, adică de fiinţa întreagă. Într-un fel, pe măsură ce se apropia sărbătoarea, după începutul postului şi mai cu seamă după Sf. Nicolae, emoţia creştea din ce în ce mai mult, exact ca atunci când aştepţi să ţi se nască un copil. E un amestec de speranţă, bucurie şi teamă. Aceste sentimente le ai şi la naşterea acestui Prunc, care nu este orice prunc, deşi vine pe lume la fel, îmbrăcând toată slăbiciunea şi fragilitatea unui copil obişnuit. El este însă Pruncul cu majusculă, Pruncul omenirii, iar aşteptarea lui face ca toată simţirea să capete alte dimensiuni. Cu atât mai mult cu cât pentru noi, creştinii ortodocşi, această Naştere, petrecută acum 2000 de ani, este mereu la timpul prezent. Sărbătoarea este actualizată în fiecare lună decembrie. Pentru noi nu este o poveste veche, ci un fapt care se întâmplă în realitate de fiecare dată. Imnele bisericeşti care se cântă în apropierea Crăciunului revarsă o lumină incredibilă şi o frumuseţe rară. În aceste imne se repetă des cuvântul “astăzi”:
astăzi fecioara naşte,
astăzi cerul s-a împreunat cu pământul, totul este
astăzi. Deci, trăim totul astăzi, nu rememorăm doar ce-a fost acum 2000 de ani. Pe Hristos l-am înfăşat, l-am legănat, a pătimit, l-am plâns, a înviat şi în continuare e cu noi, cum ne-a promis, până la sfârşitul veacurilor. Dumnezeu este numai la timpul prezent, doar noi suntem şi la trecut şi la viitor (în perspectiva mântuirii sau a osândei veşnice). Această actualizare a Naşterii Domnului parcă e mai vizibilă în sat, deşi şi la oraş creştinii o pot simţi în biserică.
Tot interviul pe blogul lui Claudiu Tarziu.
Material preluat de pe blogul lui Claudiu Tarziu
