După secole de intoleranţă de care s-au „bucurat” românii din fostele scaune secuieşti, în mult trâmbiţata autonomie secuiească, calvarul lor s-a încheiat odată cu unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918. Dar, doar numai după 20 de ani de linişte şi prosperitate, norii negrii ai intoleranţei, urii interetnice şi ai violenţei dezlănţuite, au devenit realităţi de coşmar, odată cu instalarea administraţiei horthyste, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.

Pentru că aceste tragedii trăite de românii din actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, în acei ani de neagră teroare, au fost date uitării, redăm câteva secvenţe despre drama bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, şi a încercaţilor credincioşi români din localităţile Arcului Intracarpatic, aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, volum apărut la Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, în anul 2003.

Sperăm că aceste pagini vor fi citite de organizatorii manifestărilor revizioniste, fasciste şi antiromâneşti care au avut loc la Miercurea-Ciuc în 11 septembrie 2010, de cei care au autorizat desfăşurarea acestor manifestări, în primul rând de primarul Raduly Robert şi de cei care în prezent conduc destinele României.