Eva Iova Simon

Primăvara aceasta va intra în istoria naţionalităţilor din Ungaria ca o perioadă în care am fost puşi să ne îmbătăm singuri cu apă rece. Acum trei ani ni s-a creat o lege prin care, la prima vedere, s-a părut că s-a făcut dreptate, s-a recuperat o veche datorie a societăţii maghiare faţă de naţionalităţile conlocuitoare: asigurarea reprezentării în Parlament. Peste mai bine de două luni ne vom da seama că nici pe departe nu este aşa. De la schimbarea sistemului din 1990 încoace, toate guvernele de la Budapesta s-au temut să lase să intre în Parlament 13 deputaţi din rândurile naţionalităţilor.

În gândirea tuturor, asta ar fi însemnat 13 voturi pierdute sau 13 voturi care pot fi manipulate. Guvernul lui Orbán Viktor a promis că va recupera acest deziderat: va schimba legi, va crea posibilitatea ca toate cele 13 naţionali-tăţi să aibă câte un reprezentant în frumoasa clădire a parlamentului de pe malul Dunării. Că acest reprezentant nu-i sigur că se va numi „deputat” şi că va putea sta mai mult prin cafeneaua parlamentului decât în sala de şedinţe, numai ulterior am aflat.

În Parlamentul redus numeric la jumătate (199 locuri), de jure ar putea avea deputaţi toate cele 13 naţionalităţi, dar de facto maximum 1 sau 2 (ţiganii şi nemţii, dar numai dacă sunt foarte bine organizaţi). Între „potrivit legii” şi „de fapt” este o distanţă cât de la cer la pământ. Legea referitoare la alegerile deputaţilor parlamentari s-a modificat în aşa fel încât s-a deschis uşa parlamentului şi în faţa minorităţilor, dar noi nu suntem în stare să intrăm pe ea. Nu îndeplinim condiţiile necesare. Şi nu din vina noastră. Vina este a istoriei. A istoriei noastre comune cu ungurii. Românii nu au nicio şansă să aibă un deputat cu drepturi depline în Parlament. E imposibil să se adune în jur de 20.000 de voturi de la români. E adevărat că am mai văzut noi şi minuni, când peste noapte au apărut români acolo unde nu erau, când poate cu o zi înainte nici ei înşişi nu ştiau că ar fi români.

Deocamdată, în momentul când scriu aceste rânduri, doar 21 de cetăţeni s-au înscris în registrul românilor că vor să voteze pentru lista românească. Cam mult, nu? Ar fi suficienţi şi doar 3. Ce vor putea vota aceşti 21 de cetăţeni? Votul lor va trimite în Parlament un reprezentant cu drepturi ştirbite, fără drept de vot, fără dreptul de a lua cuvântul când va dori el, o marionetă care se va numi: purtătorul de cuvânt al românilor (szószóló). În marea democraţie în care trăim, numai o singură organizaţie românească are dreptul să întocmească listă pentru alegeri: Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria.

Lista românilor cu cele minimum 3 nume obligatorii încă nu este făcută publică, se ştie doar atât că pe primul loc (cel câştigător) va sta cine altcineva decât însuşi Preşedintele, adică Kreszta Trajan. Deci, cei 21 vor putea alege: Kreszta sau… Kreszta. Situaţia e la fel de democratică şi la celelalte autoguvernări pe ţară, peste tot preşedinţii s-au pus pe primul loc. Şi pentru că e penibil să ajungi în Parlament cu 3 voturi, dar şi cu 21, autoguvernările s-au pus pe campanie. Nu de dorul campaniei, ci pentru că toată această caricatură jenantă este finanţată cu bani de la buget, bani publici, ce pot fi cheltuiţi numai în scopuri electorale. Vai, câte popricaşuri o să mâncăm anul acesta! Cetăţeanul turmentat al lui Caragiale şi-a putut pune întrebarea acum exact 130 de ani: „Eu pentru cine votez?” Noi nici măcar.

Vom avea o marionetă în Parlament ori îl votăm, ori… NU. Iată răspunsul la rostul înregistrării pentru alegerile parlamentare din primăvara Anului Domnului 2014.

Editorial Eva Şimon, Foaia Românească

Sursa: RGN Press