A apărut relativ recent la Editura ,,Pont” din Budapesta o carte sponsorizată de un program cultural al Uniunii Europene, intitulată Ierusalimul Secuiesc şi semnată de Geza Szavai, originar din România, carte tradusă în limba română pentru ca să aflăm şi noi de ceea ce-l doare pe autor, şi anume de ,,Ungaria mutilată” (p. 126, 129 etc.), de faptul că ,,România profită de conjunctura creată de prima conflagraţie mondială pentru a năvăli în Transilvania şi a o anexa” (p. 178), de ,,un aberant tratat de pace”, evident cel de la Trianon, de ,,Primul Război Mondial care a amputat Ungaria” (p. 126), de faptul că ,,Marile puteri au anexat Transilvania la România” (p. 47) şi că ,,în 1940, Ungaria a recăpătat de la România, pentru doar patru ani, o parte a Transilvaniei”, iar ,,la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Marile Puteri occidentale şi Uniunea Sovietică au anexat la România întreaga (subl. G.S.) Transilvanie” etc.
E drept că m-aş fi aşteptat să aflu – după titlu – despre soarta unei populaţii maghiare mici şi simpatice care la sfârşitul veacului al XVI-lea transilvan a trecut la credinţa iudaică, fără a avea ,,nici o legătură de sânge” cu evreii. Este vorba, în principal, de satul Bezidu Nou din fostul scaun secuiesc medieval Odorhei. Dar de la asemănarea soartei Bezidului Nou cu crematoriile care au fost în Europa (p. 145), pentru că vatra veche a satului a ajuns sub ape, ca şi vatra veche a satului românesc Beliş, din judeţul Cluj, de exemplu, ca şi altele din timpul construcţiilor hidrotehnice comuniste, conducând discuţia pe linie etnică antiromânească, este evident pentru oricine că lucrarea Ierusalimul Secuiesc nu este decât un paravan pentru un iredentism ungar abil adus din condei pe banii Uniunii Europene, instituţie pe care autorul încearcă pur şi simplu să o şantajeze sentimental şi moral contra României.
În ce constă miza cea mare a şantajului sentimental şi moral al autorului? În elogierea unei nemaipomenite Transilvanii autonome din vremea principatului (1546-1698), când – aflăm iată de la autor – că totul curgea lapte şi miere pe plaiurile Ardealului, ţara era o grădină a zânelor şi tărâmul toleranţei religioase legiferate pentru prima dată pe pământul Europei şi în lume (p. 190), aici ar fi apărut însăşi germenii actualei Europe democratice. Aşadar, în micul principat, ,,în viaţa publică, străin sau venetic erau calificative necunoscute”, şi această ,,Transilvanie autonomă a asigurat într-un mod fără precedent convieţuirea echilibrată a celor trei etnii mari (şi a mai multora mici)” etc.
Evident că aceste fantastice (de fapt, fanteziste) valori atribuite Transilvaniei autonome din epoca principatului sunt gata să aprindă imaginaţia unui cititor de bună credinţă. Din păcate, acest cititor nu are de unde să ştie de ,,inocenţa” cu care autorul a amintit de cele trei mari naţiuni (şi altele mai mici), fără să le numească, pentru că aici este cheia întregului eşafodaj al mitizării complet nemeritate a epocii autonomiei din timpul principatului, pentru că toată ,,toleranţa”, tot ,,echilibrul” de atunci nu se referea şi la populaţia majoritară a Transilvaniei, la români, ci doar la neamurile, stările şi religiile recepte: ungară, secuiască şi săsească, respectiv catolică, reformată, unitariană şi luterană. De aceea, pentru români, toleranţa religioasă afişată atunci, când religia ortodoxă nu era recunoscută, nu reprezintă decât un jalnic târg între stările opresoare şi nicidecum o valoare cu încărcătură de simbol european de astăzi. Acesta este adevărul şi nu ceea ce spunea cu efuziune istoricul Lajos Szadeczky Kardoss, citat de Szavai: ,,Ce minunat stătuleţ principatul transilvan! O Elveţie a Răsăritului, cu libertate constituţională întemeiată pe uniune naţională. Patrie a trei naţiuni politice (ungară, secuiască şi săsească) şi a patru religii recepte (catolică, reformată, luterană şi unitariană), mândră de libertatea ei politică şi confesională”. Am ajuns astfel să elogiem în faţa Uniunii Europene ,,frumosul” model medieval de ,,uniune naţională” numit Unio Trium Nationum. Se mai elogiază ,,autonomia” şi ,,libertatea deopotrivă comunitară şi individuală” a secuilor în epoca principatului. Acestea nu sunt de fapt decât proiecţii în trecut ale dorinţelor autorului, pentru că au fost numeroşi secui de condiţie umilă, iobagi şi ei ca majoritatea românilor. Alţii, din cauza sărăciei din ,,autonomia lor”, îngroşau rândurile plebei oraşelor transilvane, inclusiv a urbei clujene. Şi apoi chiar simpatica, pomenită de autor, comunitate a secuilor sabatarieni a avut parte, în acea ,,grădină a zânelor”, de o cumplită asuprire. Sute de adepţi ai acestei credinţe au fost întemniţaţi în 1638 şi prigoana a continuat. ,,Credinţa iudaizaţilor n-a devenit religie receptă – recepte religio – nici măcar pe pământul tolerant al Transilvaniei”, scrie Szavai.
Cu acest idilic eşafodaj istoric, autorul încearcă să influenţeze Uniunea Europeană contra României, instituţie care – zice autorul – astăzi nu ţine cont de ,,istoria autonomiilor transilvane – veacuri de-a rândul active, păstrătoare de etnii şi credinţe, din care a supt viaţă principiul egalităţii” (p. 140). Autorul se teme că instituţia comunitară nu va fi decât o ,,Europă-Funcţionar, o Europă-Avocat deficient înjghebată sub povara erorilor şi nedreptăţilor moştenite de-a valma din veacul al XX-lea” şi astfel se vor duce ,,pe apa sâmbetei” minunatul ,,experiment” şi ,,forţa generatoare de modele” din Transilvania, o adevărată ,,Europă avant la lettre” şi o anticipare a Uniunii Europene imaginate pentru veacul al XXI-lea, cu principii în orice caz de acum istoriceşte testate, verificate, pe care se va întemeia şi Europa viitorului apropiat”.
Cum au fost testate şi verificate pe spinarea românilor aceste ,,principii”, se cunoaşte. Neamurile şi religiile recepte şi-au construit din bani publici palate şi şcoli, inclusiv superioare cu rang de universitate. Românii nu aveau nici o şcoală superioară, nici un ban public nu era atribuit în folosul lor. S-au pierdut atâtea şanse de afirmare a românilor în cultură – cea mai cumplită pierdere pentru o naţiune. În această ,,Europă avant la lettre” se înălţau spânzurători pentru românii iobagi supuşi arbitrariului nemilos al stăpânilor de moşie care-i legau de pământ. În această ,,Europă avant la lettre” şi unii secui şi unguri iobagi au resimţit dureros cum s-au testat şi verificat ,,principiile” idealizate şi idilizate azi. În 1630, un român din Valea Largă, comitatul Turda, pe nume Cocora, atât de tare a fost bătut de nobilul Kekedi Zsigmond, încât ,,corpul i-a fost negru ca pământul” – spune o sursă de epocă – şi din această cauză a şi murit. În aceeaşi perioadă, în oraşele transilvane, secui imigraţi aici trăiau într-o sărăcie lucie, unul – spune un document de epocă – nu putea plăti darea în Cluj pentru că ,,era atât de sărac încât nici cămaşă nu avea pe el”. Aşa arăta ,,Europa avant la lettre” din Transilvania epocii principatului. E drept că marea nobilime ungară şi oficialii statului, inclusiv reprezentanţii religiilor recepte trăiau într-un lux şi o opulenţă nemaiîntâlnite. Să ne înduioşeze atunci următoarea afirmaţie – din sens etnic maghiar triumfalist: ,,Istoria Transilvaniei: un multisecular experiment plurinaţional demn de o viitoare Europă – sub semnul toleranţei. Miraculos experiment!” şi că Europa trebuie să intervină în numele acestui ,,experiment” şi ,,model global valabil de convieţuire”.
Acest ,,model” a permis maghiarizarea unui număr însemnat de români, dar şi de saşi imigraţi în oraşe, comunităţi întregi de armeni şi numeroşi polonezi refugiaţi în Transilvania în urma prigoanei catolicismului din ţara lor în secolul al XVII-lea. Mai este credibil autorul când afirmă că este ,,o minune că în aceşti o mie de ani, în pofida tuturor furtunilor pe care le-a cunoscut istoria lumii, toate comunităţile (cu credinţa şi cultura lor) existente aici, graţie toleranţei nepereche (dovedită indestructibilă) a acestui spaţiu, să păşească în siguranţă”. În Cluj, în secolul al XVII-lea s-au refugiat numeroşi polonezi unitarieni, aveau şi o ,,Casă a bisericii poloneze”. Azi, în mileniul al III-lea, au intrat doar cu numele de Lengyel (Polonezul, în maghiară). Tot astfel, foarte mulţi saşi de odinioară au intrat ca maghiari în mileniul III, unii chiar cu numele de Szasz. Mulţi români din Aita Mare şi Aita Seacă au intrat în mileniul III cu limba maternă maghiară şi doar cu religia ortodoxă. Armenii din epoca ,,de aur” a principatului au intrat şi ei ca maghiari în mileniul III, iar slovacii din secolele XVI-XVII stabiliţi în Cluj mai au în mileniul III doar numele de Toth (Slovacul).
Din păcate – spune autorul – ,,Minunatul experiment istoric transilvan al convieţuirii şi toleranţei a fost condamnat de faraonicul veac al XX-lea, la dispariţie”. Interesant este că autorul deşi condamnă pierderea autonomiei Transilvaniei sub austrieci şi – de faţadă – şi anexarea la Ungaria dualistă, totuşi, vina principală o are România, care ,,a anexat Transilvania, iar marile puteri au consfinţit anexiunea prin tratatele de pace” (p. 190). Autorul nu pomeneşte de faptul că această ,,anexare” a fost totuşi hotărâtă de românii transilvăneni, majoritari în această provincie istorică, fiind recunoscută şi de saşi şi de alte etnii din Transilvania. ,,În Primul Război Mondial, Vechiul Regat a ocupat şi anexat Transilvania” (p. 193), se arată în continuare. ,,S-a trecut la popularea teritoriilor compact ungureşti din Transilvania cu populaţie românească” şi ,,în pieţele centrale ale oraşelor transilvane, unde nu trăiau români, s-au constituit biserici ortodoxe”. Uită autorul că vina de a nu intra românii în oraşe o are acea ,,Europă avant la lettre” din ,,epoca de aur” a principatului, cu ruşinoasele ei constituţii feudale care s-au perpetuat, spre dezonorarea Europei, până târziu în istorie. Accesul la modernitate al românilor, urmare a eliberării de sclavia feudală şi naţională, este construit aici de autor ca un atentat la ,,modelul-minune” de convieţuire din timpul Transilvaniei autonome. Să nu uite autorul că în Buda erau în secolul al XVIII-lea doar 17% unguri şi în Pesta, tot atunci, erau doar cu ceva mai mulţi, populaţia germană fiind predominantă. Astăzi, urmare a accesului firesc la modernitate al ungurilor din jur, Budapesta este în majoritate absolută cu populaţie maghiară.
O afirmaţie tendenţioasă şi neonestă este şi aceea că ,,sute de mii şi milioane de oameni au fost colonizaţi în Transilvania din Vechiul Regat”, afirmaţie pe care o va sancţiona oricare cercetător străin care va dori să o verifice.
Pe autor îl supără şi afirmarea continuităţii româneşti în Transilvania. De aceea îşi permite să dea următoarea sentinţă: ,,Gândirea politică românească e incapabilă să depăşească <> moştenită…” şi vorbeşte de ,,Ghetoul psihologic, ghetoul – anamorfoză a demnităţii naţionale în care s-a închis România şi unde osânditul şi osânditorul pătimesc deopotrivă….” Iată, există pentru autor un ,,osândit” (desigur, maghiarii) şi un ,,osânditor” (desigur, românii). Această percepţie este indusă pe seama României în Comunitatea Europeană de un nostalgic declarat al ,,Grădinii Zânelor” de odinioară. Adevărata ,,stare de minciună” sunt însă aceste proiecţii idilice ale autorului spre un trecut absolut condamnabil şi de repudiat, nicidecum de oferit drept model – Doamne fereşte! – pentru o Europă viitoare.
Cu resentiment, autorul zice că ,,Biserica ortodoxă de la Bezidu Nou a fost construită de autorităţile româneşti ca pedeapsă, iar din lipsă de credincioşi nu a mai rămas terminată…” şi că i-a văzut fotografia ,,într-un volum din anii ’80, la apogeul dictaturii lui Ceauşescu”, când istoricii români ,,doreau să ilustreze în acest fel furia profanatoare, demenţa distrugătoare de locaşuri româneşti şi fărădelegile autorităţilor ungare horthyste”. Aici, discuţia este condusă din nou cu un scop bine conturat în altă direcţie, pentru a lovi în mod nepermis în memoria unei mari tragedii. Chiar dacă biserica din Bezidu Nou nu a fost vandalizată, autorul trebuia, din minim sentiment de umanitate, să adauge că furia profanatoare şi demenţa distrugătoare amintite au existat cu adevărat în cazul a zeci de locaşuri româneşti din secuime.
Mai mult, autorul, scriind despre greco-catolicii din Bezidu Nou, afirmă ca pe un abuz al autorităţilor româneşti faptul de a-i socoti români, fără să pomenească autorul nimic de existenţa istorică a românilor în ,,Ierusalimul Secuiesc”, purificând astfel satul retroactiv de români prin omisiune. Sunt două posibilităţi în acest caz: fie că autorul ştia foarte bine de această prezenţă istorică românească în Bezidu Nou şi a omis aceasta intenţionat pentru publicul Comunităţii Europene, fie pur şi simplu dă dovadă de ignoranţă. În cel de-al doilea caz ţin să-i amintesc autorului, pentru o eventuală a treia ediţie a cărţii, că se impune să dea dovadă de onestitate prin a aminti de existenţa istorică a unei vechi biserici româneşti şi a românilor în Bezidu Nou, în secolele XVII-XVIII. În 1787 aparţineau de biserica din Bezidu Nou 210 români din 13 sate, scriau oficialii scaunului Odorhei, Hieronim Kalnoki şi Ioan Botskevi de Tuşnad. A se vedea şi lista nominală a celor 28 de familii de români ortodoxe (Specificatio seu Conscriptio Valachorum Disunitorum) din Bezidu Nou, la 1783. Pe lângă aceştia mai erau şi români greco-catolici. Cunoscând aceste informaţii documentare, autorul îşi va revizui probabil şi următoarea afirmaţie maliţioasă şi cu falsă obidă: ,,Edificarea acestei biserici (româneşti) este încă un episod, încă unul, al poveştii noastre”. Am publicat aceste conscripţii cu câţiva ani înainte ca autorul să-şi publice incriminările antiromâneşti pe banii Uniunii Europene.
,,Pe pământul tolerant al Transilvaniei – toleranţă intrată în legendă…” – aşa îşi începe autorul cartea. Dacă era atât de legendară toleranţa pornită dinspre societatea politică şi religioasă receptă, comunitatea românească din ,,Ierusalimul Secuiesc” nu dispărea definitiv. Autorul poate astfel să nu o pomenească deloc în lucrare, să-şi ascundă capul în nisip pentru a nu vedea realitatea istorică şi să culpabilizeze la tot pasul pe români. ,,Autorităţile româneşti au dispus inundarea satului…” (p. 12) Bezidu Nou, scrie autorul. Dar despre autorităţile ungureşti care au dispus purificarea etnică a românilor din Bezidu Nou până la 1918 nu zice nimic. Într-adevăr, este o mare dramă pentru ţărani mutarea lor din vatra în care s-au născut şi va fi fost o mare dramă şi pentru bezideni când au fost mutaţi pentru a se construi lacul de acumulare. Dar aceasta nu poate fi folosită drept un prilej de a deturna sentimentele sincere de durere spre resentimente faţă de români şi de România.
,,Transilvania e socotită pământ al toleranţei, al libertăţii de conştiinţă”, scrie autorul. Apoi citează pe principele Gabriel Bethlen, care emite un act în numele ,,votului locuitorilor Transilvaniei locuite de cele trei naţiuni”. Aşadar, nu exista pentru ,,tolerantul” principe şi pentru ,,tolerantele” stări naţiunea română, decât ,,cele trei naţiuni” zise ,,mari”, cum am văzut mai sus, de fapt, minoritare în Ardeal. Deşi erau majoritari în principat, românii nu participau la vot, la viaţa politică. Acesta era în realitate pentru români ,,marele principe al Transilvaniei” (p. 40). Şi prilejurile de a lovi în români se ivesc la tot pasul în lucrare.
Este de apreciat însă atitudinea autorului Ierusalimului secuiesc contra cărţii lui Andras Szalai, apărută la Budapesta, în 1998, care atacă agresiv unitarianismul. Dar şi cu acest prilej se strecoară neadevăruri, afirmându-se că ,,Pentru întâia oară în lume, toleranţa religioasă a fost codificată în Transilvania…”, în epoca principatului şi că ,,satele şi oraşele unitariene transilvane sunt demolate deja în mare măsură de Ceauşescu”.
Este demnă de toată lauda condamnarea de către autorul Ierusalimului secuiesc a primei legi rasiale apărută în Ungaria, în 1938, precum şi condamnarea exterminării evreilor în această ţară. Citează apoi pe o veritabilă conştiinţă lucidă a ungurilor, pe Sândor Mârai, care în august 1944 afirma că timp de 25 de ani (din 1918 până în 1944) în Ungaria a dominat ,,o coterie de interese (care sună a coterie de răufăcători, observă Szavai) în apărarea marii proprietăţi feudale”, care a ,,prelungit, sub pretextul Trianonului, vreme de douăzeci şi cinci de ani, un regim care, printr-o teroare mai mult sau mai puţin rafinată, a asuprit şi deturnat tot ceea ce a fost năzuinţă calitativă”. Consider că această caracterizare extraordinară a lui Mârai nu ar trebui să lipsească din manualele de istorie din România, pentru că această ,,coterie de interese” explică şi Procesul Optanţilor, şi continua propagandă a Ungariei interbelice care a dus la Dictatul de la Viena. Geza Szavai vehiculează cu obstinaţie şi sintagma de ,,oraşe şi sate curat ungureşti”. Din păcate, nu-şi pune problema cum de au fost purificate de români unele comunităţi din zona Ciuc-Odorhei-Harghita de statul ungar şovin de până la 1918.
Autorul Ierusalimului Secuiesc nu ocoleşte nici marea traumă istorică a maghiarilor raportată la exterminarea evreilor din Ungaria în 1944, circa 700.000 de oameni, inclusiv copii şi femei, fără milă, un adevărat ,,iad inuman şi nemilos”, care ,,a pârjolit însă deopotrivă mintea şi memoria supravieţuitorilor”. Poate şi de aceea lucrarea lui Szavai a fost violent repudiată de unii maghiari la o expoziţie de carte din Germania. Încercând să ofere Comunităţii Europene un antecedent ideal de convieţuire al Europei viitoare, şi anume ,,Grădina Zânelor”, respectiv Transilvania epocii principatului, Geza Szavai oferă de fapt un exemplu jalnic de epocă a şerbiei, a asupririi confesionale şi naţionale, chiar dacă pentru aceasta s-au coalizat într-o perfectă ,,uniune” neamurile şi religiile recepte. Evident că nu în acest trecut întunecat trebuie căutat viitorul Comunităţii Europene, ci în valorile cu adevărat înalte ale Umanităţii, printre care şi acea de a cunoaşte, de a interpreta şi de a-ţi asuma corect istoria.

Sursa: Informatia Harghitei
Foto: Napocanews