Deşi justiţia i-a respins înregistrarea, ,,Garda Secuiască – Asociaţie de Cultură şi Tradiţii” organizează deja acţiuni publice!

Pentru miercuri, 21 iulie 2010, a fost lansată invitaţia participării locuitorilor municipiului Miercurea-Ciuc la un forum public, organizat de ,,Garda Secuiască – Asociaţie de Cultură şi Tradiţii” (,,Szekely Garda Kulturalis Hagyomanyorzo Egyesulet”). Deşi afişele au fost în aşa fel realizate încât să atragă cât mai mulţi oameni – cu litere de-o şchioapă au aplicat, ca o ştampilă, înscrisul Szekely Fold nem Romania, acelaşi lucru scris cu rune – pe care mi-e imposibil să o redau, adică Pământul secuiesc nu este România, ei bine, cu toate acestea în ziua şi la ora respectivă abia de s-au adunat vreo 25 de persoane, cu organizatori cu tot, inclusiv cu mine, care, să fim bine înţeleşi, nu am mers să spionez, ci pentru că era vorba despre un forum public, deschis, aşadar, oricui şi, evident, doream să aflu cum devine cazul cu ideea că pământul secuiesc nu este România.

O primă observaţie ar fi aceea că forumul nu a mai fost forum, adică nu a fost adunarea sau întrunirea de mare amploare, aşa cum s-a dorit.
Puţinătatea participanţilor nu i-a împiedicat pe cei trei vicepreşedinţi ai Comitetului permanent al Consiliului Naţional Secuiesc, Benko Emoke, Borsos Geza, respectiv Krizbai Imre – Scaunul Bardoc-Miklosvarszek (adică Scaunul Baraolt).
După ce, din partea organizatorilor, Csibi Barna le-a făcut o scurtisimă prezentare celor trei invitaţi, prima care a luat cuvântul a fost d-na Benko. Domnia sa şi-a început discursul aproximativ astfel: ,,Consider că este de datoria noastră să spunem şi să susţinem că Pământul Secuiesc nu este România aşa cum Catalonia is not Spain”. Şi toată pledoaria a fost ţesută pe această idee, adică transpunerea, chipurile, pe teritoriul secuiesc a exemplului catalanilor. ,,Acesta ar fi primul pas: susţinerea ideii, pentru că ţinutului secuiesc nimeni nu-i dă cadou autonomia, exemplul catalan de a demonstra la Barcelona de mii de ori pentru a-şi susţine cauza, este unul de preluat până când cererea legitimă a secuilor va fi auzită pretutindeni”. Nemulţumită oarecum de faptul că un manifest distribuit în ţară, inclusiv Uniunii Europene, nu a avut nici un ecou, deşi prin acesta se explica care este problema secuimii şi ce aşteaptă secuimea, vorbitoarea a spus că acest lucru trebuie să dea de gândit, cu atât mai mult cu cât Băsescu, preşedintele României, a spus un ,,nu” hotărât declarării autonomiei ţinutului secuiesc. ,,Nu este un lucru nelegal ceea ce cerem, Dumnezeu ne-a dat drepturi şi trebuie să trăim şi să ne bucurăm de aceste drepturi, ceea ce înseamnă că fiecare om, popor, poate să-şi aleagă structura politică-economică care îi convine şi în care vrea să trăiască. Degeaba facem plecăciuni la Budapesta sau aici, căci nu şi-au ţinut promisiunile decât numai atâta vreme cât să-şi atingă scopurile, nu este suficient să vorbim, este nevoie de fapte! Uniunea Europeană nu ne-a răspuns la manifest, ea dă doar directive. Situaţia secuimii trebuie să o concepem în aşa fel încât să se înţeleagă faptul că dacă suntem secui suntem implicit parte a maghiarimii”.
Atât d-na Benko, cât şi d-l Borsos, care a urmat la cuvânt, susţin ideea că nu mai este cazul să se strige în gura mare ,,vrem autonomie”, cuvânt care s-a banalizat, ci trebuie să fie alegerea poporului, acesta trebuie să decidă ce vrea, asta presupunând strângere de semnături, organizarea unui referendum, iar rezultatul să fie voinţa poporului care se va supune aprobării Parlamentului.
Discursul d-lui Borsos a fost mult mai lung, pentru că a intrat în date şi evenimente istorice, amintind faptul că scrierea veche secuiască este ,,cea mai veche din lume” şi cu acest lucru ar trebui să se mândrească, că secuii au fost nobili, mândri şi viteji, iar contemporanii vor şi trebuie să păstreze şi să ducă mai departe tradiţiile secuieşti. Vorbitorul a atras atenţia asupra pericolului în care se află poporul secuiesc, anume că numărul lor scade, că proprietăţile intră pe mâini străine, se deteriorează starea lor sufletească datorită neputinţei de a-şi clădi viitorul pe care şi-l doresc. Vorbitorul a spus, referitor la faptul că în sala Bisericii Reformate unde a avut loc întâlnirea eram strânşi atât de puţini, ,,nu mă îngrijorează acest lucru, înseamnă că suntem aici cei care credem cu tărie în dreptul nostru legitim la autonomie teritorială şi dacă suntem convinşi, înseamnă că vom convinge pe alţii, iar dacă aceştia au alte convingeri să încerce să ne convingă că părerea loc este cea adevărată”. D-l Borsos a lămurit care este problema maghiarilor şi cum poate fi ea rezolvată. Pe scurt, acest lucru înseamnă ,,libertate, drepturi şi siguranţă – posibile exclusiv pe baza autodeterminării, care este un drept firesc şi atrage după sine faptul că este un drept care nu numai că trebuie respectat, ci este un drept la care nu se poate renunţa”. Cel de-al treilea vorbitor – Krizbai Imre – a fost foarte concis şi, de fapt, şi-a exprimat opinia proprie ,,cu care, zicea, mă voi duce în mormânt”. Opinie pe care a mai rostit-o şi cu alte împrejurări, dar presa de limbă română nu a avut curajul să o aştearnă pe hârtie şi care foarte pe scurt se referă la credinţa acestuia că va veni o vreme în care pe pământul secuiesc vor trăi numai secui.
O a doua observaţie, pe care simt nevoia să o aştern pe hârtie, este că aceşti conaţionali, deşi au promis în mai multe rânduri că îşi vor spune păsurile pe limba acelora care trebuie să-i înţeleagă, nu o fac, adică vorbesc între ei, sunt nemulţumiţi şi nu vor să spună româneşte ce îi doare. Cine să-i înţeleagă?! Nu ştiu cum procedează catalanii, dar cred că îşi strigă cererile în limba statului care până la urmă le acordă sau nu ceea ce cer. E o aberaţie ceea ce spun? Nu cred.
Şi aş mai nota o chestiune spusă de d-l Borsos: ,,Venind spre Miercurea-Ciuc şi observând porţile de intrare în localităţi pe care este scrisă denumirea în scriere runică, maghiară, dar şi română, cineva se întreba: oare cum rabdă lemnul de pe Harghita scrisul în limba română?” – la această ,,glumă” nu am nici un comentariu, m-a lăsat fără cuvinte.

Autor: AURELIA ILUŢ
Sursa: Informatia Harghitei