Oamenii care fac gol în jurul lor, care pustiesc realitatea, profesează filosofia şi etica intervalului. Intervalul e în acest caz raza de manifestare a minciunii lor în dauna libertăţii celorlalţi. În ochii profesioniştilor intervalului, orice plin e de fapt gol, orice frumuseţe e zadarnică, şi orice adevăr poate fi şi minciună. Iar golul, zărărnicia şi iluzia le devin pretext al dezlegării de orice obligaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Dan Vizanty (1910-1992), ca şi personajul lui C.V. Gheorghiu, face din interval o cale, din pustietăţile, teroarea şi trădările istoriei, lumină. Pentru Dan Vizanty, ca şi pentru ficţionalul Johann Moritz, intervalul ca pauză de masă de la demnitate şi onoare nu există. Până şi existenţa între fronturi, între linii, în no man’s land-ul brăzdat de moarte şi disperare, până şi această existenţă precară le dă amândurora şansa de a planta în interval crucea integrităţii personale, a dragostei şi datoriei faţă de semeni. Uneori, singurul mod de a ridica altitudinea unui deşert plat e de a înfige cumpăna unei cruci înalte în el.

În cazul comandorului Dan Vizanty, altitudinea nu era doar geografică, ci şi morală şi genealogică. După cum arată istoricul Daniel Focşa în această foarte incitantă carte – cuprinzând un survol al vieţii şi carierei lui Vizanty şi un grupaj de materiale autobiografice inedite scrise de Viyanty între 1942 şi 1986 -, Dan Vizanty s-a născut într-o familie boierească din Botoşani (evocată aici de dna Ana Maria Vizanty, fiica aviatorului). De acasă, Vizanty a deprins simţul datoriei şi patriotismul. După studii gimnaziale la Iaşi şi liceale la Vatra Dornei, Vizanty se întoarce la Iaşi pentru un an (1928-29) pentru a urma, sub îndrumarea Agathei Bârsescu, cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. Se pare că Vizanty a rămas îndrăgostit toată viaţa de tiradele şi panaşul lui Cyrano de Bergerac, din drama omonimă a lui Edmond de Rostand. În 1929, Vizanty alege să renunţe la duelurile pe scenă pentru a se dedica duelurilor aeriene şi se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri Aeronautică pe care o absolvă în 1931. Se alege, pentru maniera sa degajată, cu porecla de „Mon cher”. La declanşarea războiului, pe 21 iunie 1941, căpitanul aviator Vizanty e comandant al Escadrilei 43 de avioane de vânătoare. Execută numeroase misiuni pe frontul de Est şi e decorat pentru faptele sale de arme. Duce războiul până la capăt, luptând pe ambele fronturi şi înfruntând deci aviaţia germană după ce luptase alături de ea împortiva aviaţiilor sovietică şi americană. La 22 august 1947 e trecut în rezervă.

După cum arată Daniel Focşa, în anii 50, Vizanty va împărtăşi soarta altor aşi ai aviaţiei române din perioada pre-comunistă: Dido Greceanu devine ceasornicar, Horia Agarici îşi câştigă existenţa ca mecanic de aragaze, Mariana Drăgescu supravieţuieşte ca dactilografă, Mircea Dumitrescu devine îngrijitor la o crescătorie de porci. Dan Vizanty a fost, în perioada 1948-1961, angajat al mai multor întreprinderi. Printre altele, e tehnician la Întreprinderea Recuperarea din Braşov (unde locuieşte în casa construită pe terenul primit în 1947 din partea regatului român odată cu Ordinul Mihai Viteazul) şi macaragiu la Atelierul Utilaj Construcţii CF Otopeni, unde ajunge chiar şef de brigadă. Odiseea lui Vizanty îmi aminteşte de romanele proletare ale lui Nicuţă Tănase şi de soarta altor reprezentanţi ai adevăratelor elite româneşti precum Pavel Chihaia, romancierşi istoric de artă care a preferat să devină caloriferist decât să intre în solda regimului comunist. Dat afară dintr-o întreprindere pentru trecutul său neutilizabil, Vizanty se angaja la alta, tot în funcţii mici, tehnice.

La 11 august 1961 Dan Vizanty e arestat sub acuzaţia de uneltire împotriva ordinii sociale. În noiembrie 1961 e condamnat la 5 ani de închisoare, la sistarea pensiei şi la confiscarea averii, adică inclusiv a căsuţei din Braşov. La 18 ianuarie 1963 e eliberat. În data de 15 februarie 1966 obţine de la Tribunalul Suprem revizuirea procesului. E reabillitat şi i se restituie casa din Braşov. Naţional-comunismul ceauşismului timpuriu mergea mână în mână cu „dezgheţul”. Vizanty dă în judecată Ministerul de Finanţe şi, în 1968, îşi recapătă şi pensia. Din punct de vedere profesional, Vizanty continuă să lucreze ca tehnician în diverse trusturi de construcţii şi pe şantiere din zona Bărăganului. În 1977, Vizanty pleacă într-o călătorie la Paris, unde rămâne până la moartea sa, în 1992.

Întreaga poveste a lui Vizanty e, după cum notează şi Neagu Djuvara în excelenta lui prefaţă, „ieşită din comun” şi Focşa a reuşit să reconstituie în detalii semnificative şi cu tuşe sigure cariera acestui Cyrano al aviaţiei.

Integral pe focuriinnoapte.blogspot.ca