Dându-şi seama de ceea ce va urma după sfârşitul dezastros al războiului, la declanşarea căruia a contribuit din plin (Primul Război Mondial), Ungaria a încercat, cu disperare, să mai salveze ceea ce ar mai putea salva. Mai bine zis, să mai salveze ceva din ceea ce nu se mai putea salva. În acest sens a făcut tot ceea ce a putut face, în speranţa că-şi va putea păstra vechile graniţe artificiale. Ungaria trebuia să rămână neatinsă din punct de vedere teritorial. Aceasta era dorinţa supremă a tuturor politicienilor de la Budapesta.

Vezi și Revizionismul unguresc, boală canceroasă, fără leac! (2)

În acest sens, ei au apelat la tot felul de manevre: au negat vinovăţia Ungariei la declanşarea războiului, au denunţat dualismul cu Austria, au trecut la formarea unei armate naţionale, care să apere pământul Ungariei milenare, nu au recunoscut politica dură, de deznaţionalizare a „minorităţilor”, care, împreună, formau majoritatea locuitorilor „statului naţional maghiar”; au organizat „cordonul sanitar” în jurul graniţelor, ca să apere Ungaria de „pericolul dezmembrării” etc.

Degeaba! S-au prăbuşit toate în faţa dorinţei nestăvilite de libertate a popoarelor asuprite de-a lungul secolelor. Disperat, primul-ministru Károly Mihály s-a adresat, cu o voce mieroasă, rugătoare chiar, minorităţilor: „Înainte de a vă rupe de vechea voastră patrie, faceţi încercarea de a trăi în armonie şi a lucra împreună cu noul guvern al poporului. Dacă veţi vedea că nu ne îndeplinim făgăduinţele, veţi avea timp de-ajuns să vă desfaceţi de noi”. Nimeni nu l-a mai ascultat. Au ştiut că toate spusele sale erau minciuni.

Şi, totuşi, s-a găsit cineva să-l asculte şi să fie înţelegător faţă de „marea nenorocire” care-i aştepta pe unguri, mai ales dacă vor pierde Transilvania. Era generalul francez d’ Esperey, comandantul Armatei aliate din Balcani. Întâlnindu-se la Belgrad cu Károly, primul-ministru ungur, care a reuşit să-l înduplece pe generalul francez să aibă milă faţă de Ungaria şi să fie de acord ca Transilvania să rămână sub stăpânire ungurească. Fără să cunoască situaţia şi fără să se consulte cu cineva, d’ Esperey a fost de acord ca „în Transilvania administraţia civilă va rămâne şi mai departe în mâinile Guvernului de la Budapesta”. Drept urmare, la Iaşi, unde se afla regele şi Guvernul României, a ajuns vestea că „aliaţii opresc înaintarea trupelor române în Ardeal”. Toţi au rămas împietriţi. Nu era cu putinţă ca aliaţii să nu-şi respecte obligaţiile asumate prin Convenţia din august 1916, la Bucureşti.

În urma unei întâlniri secrete dintre generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, fost şef al Misiunii franceze de pe frontul românesc, care a avut loc la Giurgiu, totul s-a lămurit. Înţelegerea de la Belgrad, dintre generalul d’ Esperey şi Károly Mihály a fost anulată, căzându-se de acord ca Armata română, care urma să intre în Ardeal, să se oprească pe Valea Mureşului, iar teritoriul dintre Mureş şi graniţa fixată prin Convenţia din august, 1916, să fie ocupat, provizoriu, de două divizii franceze.

Aşadar, a căzut şi ultima încercare disperată a Ungariei de a stăpâni Transilvania şi după război. Au început atunci răzbunările împotriva românilor ardeleni. S-au dezlănţuit atrocităţile ungurilor asupra localităţilor româneşti. Au fost multe: la Cluj, Mihalţ, Groşi, Făget, Bujor-Suseni etc., în urma cărora sute de români ardeleni au fost asasinaţi. Cea mai sângeroasă dintre acestea s-a petrecut la Beliş, pe moşia grofului Urmánczy János. Acolo lucrau la pădure mai mulţi prizonieri sârbi şi italieni. Simţindu-se în pericol, groful s-a refugiat la Budapesta. Prizonierii, rămaşi singuri, au dat foc unor magazii şi au prădat castelul, după care au plecat. Urmánczy i-a acuzat însă pe românii din sat de tot ce s-a întâmplat şi a cerut ajutorul fratelui său, Urmánczy Nándor, deputat în Parlamentul de la Budapesta. Nimeni altul decât cel mai înrăit duşman al românilor, creatorul „Gărzii iredentiste”, conducător al mişcării iredentiste şi revizioniste din perioada interbelică. Nándor a apelat la voluntari, care au format „Detaşamentul Urmánczy”, pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, care a plecat imediat spre Beliş, spre a se răzbuna pe români. Ajuns la Beliş în 8 noiembrie 1918, detaşamentul a incendiat casele satului şi a tras cu mitralierele asupra sătenilor. Un adevărat masacru, în urma căruia au fost ucişi peste 40 de ţărani, bărbaţi şi femei, oameni nevinovaţi.

Autorul moral al acestui măcel a fost, desigur, iredentistul şi revizionistul Urmánczy Nándor, rămas însă nepedepsit. În 1940, când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei horthyste, s-a întors, trufaş şi ţanţoş, în fruntea armatei horthyste, oprindu-se la Topliţa Română, la castelul fratelui său, Urmánczy Jeronim, pregătindu-se să trăiască din plin bucuria de se vedea din nou stăpân peste pământurile şi munţii Topliţei Române, redevenită Oláh Toplicza. N-a avut parte de prea multă bucurie, fiindcă l-a apucat damblaua şi a dat ortul popii, cum se spune, în ultima zi a lui octombrie 1940.

Mişcarea revizionistă ungurească, pe care a năşit-o şi a condus-o până la moarte, nu a dispărut, ci a supravieţuit peste decenii. Şi, aproape sigur, va dăinui încă multe decenii, fiindcă este o boală, canceroasă, fără leac. (Va urma)

Autor: Ilie ŞANDRU

Notă: Cele mai multe citate din articolul de faţă, ca şi unele din cele ce vor urma, sunt luate din  „Românii şi ungurii”, de Petre Ţurlea, vol. I, Ed. Karta-Graphic, 2018.

Sursa: Informația Harghitei

FOTO:  Informația Harghitei

Voi ce părere aveți? Aștept comentariile voastre.