“Sora mea, de 11 luni, a fost sfasiata cu baioneta, in leagan”. Marturii ale supravietuitorilor crimelor maghiare din Ip si Traznea

Iertam, dar nu uitam!

Anul 1940 reprezinta pentru romani una dintre cele mai negre file de istorie. In data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamana, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul, bulgarilor. Dintre toate, cea mai tragica va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata hortysta, sprijinita de o buna parte a localnicilor maghiari. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Doi oameni care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar Ioan Puscas, impartasesc cititorilor ziarului Gardianul amintirile acelor zile de groaza, cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor.

Masacrul petrecut in Ip, in curtea familiei Butcovan

Marturiile lui Gavril Butcovan, din Ip, singurul suprevietuitor care mai traieste, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei Gardianul clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. ‘In zorii zilei de 14 septembrie 1940 am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma, ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copiii. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Insa tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina, de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni ce se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari hortysti si consateni maghiari, deveniti copartasi la masacru. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii hortysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa 3 soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratand spre leagan, ca ce ve intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii hortysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea Maria de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga <>, a fost secerata de gloantele criminalilor, fara a mai putea auzi vreodata glasul mamei. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul ce-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, <> soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta. Referitor la mine, cred si astazi, ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membrii ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan de 12 ani si Floarea de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan.

Batai, schingiuri si ingropari de vii

Insa, marturia acestuia continua: ‘doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. Pruncul nu a apucat sa vada lumina zilei, dar nici mama copilul. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisec adevarul pana al capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii hortysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest chiar viata lor in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a hortystilor cel putin 3 familii de romani. Si cu siguranta daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

Masacrul de la Traznea

In data de 9 septembrie 1940 trupele horthyste au intrat in comuna Treznea. Primele victime au fost copii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit ‘asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langã o capitã de fan, impreunã cu sotia si cele douã fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model ‘dum-dum”. Deasemenea, preotul ortodox a cazut victima. A ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Macelul vazut cu ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii a acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior un medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, prof. univ. dr. Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. ‘Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptat catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci chiar si in biserica cu tunul. Inainte de 1940 ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea se datoreaza in mare parte grofului Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii, pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi, de cele trei ori, ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri, pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. <> (n.r. – esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avuse la el cerificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar, reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cautat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca era sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. ‘Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. <> ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut János, care venise dupa pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: <>. Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a unui ucenic de-a lui tata i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput un sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a terecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: <> Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mai mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat, nu aveau de unde sa stie si sa intervina…”, a conchis doctorul Puscas.

In memoriam

Asociatia Refuguiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29 – 31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi aceea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara, pentru evenimentele tragice petrecute la IP. ‘(…)Dumnezeu, care le vede pe toate, este in masura sa-i pedepseasca pe facatorii de rele. Eu in calitate de crestin sunt un om iertator, dar nu pot uita ce s-a petrecut in satul meu cand mi-am pierdut aproape toata familia”, a rostit, Butcovan, plin de durere, la cimitirul eroilor din IP. ‘Cu gandul curat si cu inima deschisa doresc sa infloreasca in lume Pacea si Fratia pentru ca astfel de evenimente tragice sa nu se mai repete, iar pentru martirii nostri disparuti pentru totdeauna dar nu uitati sa zicem <>”

Autor: Claudiu Sere

Foto: Gavril Butcovan

Sursa o gasiti aici.