Locuitorii unui orasel din judetul Bichis s-au hotarat sa-si construiasca o casa-muzeu. Pentru ca in oras la ei nu se mai gasea nici o casa batrana, care ar fi putut fi transformata in casa-muzeu, un grup de voluntari au inceput sa construiasca o casa noua, din materiale vechi. Totul s-a facut cu devotament, in mod voluntar: unul a dat terenul, altul a pus la dispozitie vaiuga in casa pe care a daramat-o, iara altul a donat lemnaria necesara. si altii, s-au apucat in toamna anului trecut sa construiasca acea casa, care va fi adapost pentru obiectele mosilor si stramosilor lor, care va arata lumii cum au trait inaintasii acelor locuri. De la munca arhitectului pana la constructie, totul s-a facut in mod voluntar. Din simpla dorinta a unui grup de oameni, care stiu sa-si aprecieze trecutul.
Aceasta stire mi-a amintit ca si noi, romanii din Ungaria, avem o casa-muzeu, la Chitighaz, care insa aproape de doi ani si-a inchis portile. De atunci de cand a fost cumparata, la suprapret, de Autoguvernarea pe Tara.
Primaria de atunci, condusa de fostul primar Gheorghe Guias, a vandut singura casa-muzeu romaneasca, pentru suma de 18 milioane de forinti, Autoguvernarii pe Tara. Iar de doi ani, ATRU inca n-a reusit sa o aduca in starea ca ea sa fie deschisa publicului, ne mai vorbind despre introducerea acesteia in circuitul turistic al judetului. Nici cat a apartinut primariei, dar nici de cand este in posesia ATRU, nimeni nu s-a gandit sa faca vreun pliant despre casa-muzeu din Chitighaz. Nepriceperea si amatorismul celor de la ATRU, care viseaza sa preia intr-o buna zi si scoli romanesti, se dovedeste clar in cazul casei-muzeu. Nu putem trece insa cu vederea peste faptul ca in alte localitati cu populatie romaneasca nici atata nu este, ca la Chitighaz. In Jula, o tot mai importanta destinatie turistica pentru romanii din Romania, nu s-a gasit inca nici o institutie sau organizatie romaneasca, care sa cumpere o casa batrana in Orasul Mare Romanesc sau in Orasul Mic Romanesc si s-o transforme intr-un muzeu al trecutului si traditiilor romanilor din oras. La fel, nici in Micherechi, Batania sau Cenadul Unguresc nu s-a obosit nimeni sa faca lobby pentru o casa-muzeu, un muzeu al satului care sa pastreze amintirea stramosilor romani.
Nu la toate minoritatile din Ungaria este atat de proasta situatia ca la noi. Nemtii au, de exemplu, 60 de case-muzeu, iar slovacii 50, rasfirate pe tot teritoriul tarii. Dar acestea nu sunt doar niste colectii de paianjeni, ci sunt adevarate centre unde se organizeaza diferite programe despre traditii si obiceiuri populare, chiar si pentru alte minoritati. Casele-muzeu ale nemtilor si slovacilor apar si pe site-urile turistice nationale, asteptand vizitatorii din toate partile.
Poeta Ana Blandiana scria odata intr-un eseu urmatoarele cuvinte: „Casele memoriale sunt templele unui popor.” Nu exista scuze pentru nici o institutie sau organizatie romaneasca de la noi, care nu se straduieste sa lucreze azi pentru a prezenta trecutul nostru viitoarelor generatii. Nu putem da vina nici pe lipsa banilor, pana cand se cheltuiesc o groaza de bani pentru onorariile
unor deputati din autoguvernari, care nu fac absolut nimic, mai ales nu pentru romanii din Ungaria. Nu ni se va ierta nici faptul ca, din comoditate sau din indiferenta, nu participam la concursuri de unde se pot obtine bani pentru astfel de scopuri. Un muzeu al satului sau o casa memoriala poate fi un excelent loc de pelerinaj, un loc unde sa le povestim in romaneste copiilor si nepotilor nostri despre mosii si stramosii lor, un loc unde sa fim mandri ca suntem romani.
Eva Iova, Foaia Romaneasca, Ungaria
Sursa: Romanian Global News