Din sumar:

Psihologism românesc

De multe ori, ca mulţi, trecând prin oraşele ţării noastre, m-am întrebat care e motivul pentru care cele mai multe clădiri, fie case de locuit, fie instituţii, fie magazine, fie case de nebuni sau discoteci sunt gri. De când sa făcut Bacovia zugrav? Eu ştiam că e un foarte
mare poet. Sunt derutat. De ce sunt gri clădirile? De ce sunt gri blocurile comuniste unde
intimitatea e milimetric delimitată astfel încât să nu pătrundă în a vecinului decât cu urechea?
Comunismul, dacă e să dăm vina pe el nu e, totuşi, o doctrină sobră fie şi numai pentru că
începe cu o revoluţie. S-ar putea zice că şi solemnitatea poate începe cu o revoluţie, da, dar nu aşa de trâmbiţat şi cu atâta avânt – oricum, asta necesită o altă discuţie. Totuşi, ce justifică atâta gri al clădirilor? Imensităţi de gri, potopuri de gri, herghelii de gri, diluvii nu de alb şi negru
amestecat, ci de gri purulent, de vinovăţie gri, de necesitate şi de corupţie gri. De unde, Doamne
Dumnezeule, atâta gri şi de ce? De ce nu facem şi noi casele, clădirile, instituţiile publice
colorate, în culori vii( totuşi, decente!) ca în alte părţi ale acestei Familii în care noi stăm la uşă?
Pentru că noi am ales o culoare care să ascundă murdăria, să o acopere, să nu se vadă jegul dacă
o maşină, în goana ei nebună, va stropi casa aflată, cel mai probabil, la şosea. Iată
pesimismul nostru cotidian, cuantificatul gri concret care ascunde un necuantificabil gri
abstract. Ca să am şi puţin optimism numesc acest pesimism vigilenţă, dar din păcate
murdăria nespălată sau care, iată, ne-a devenit criteriu, există. Gravităm în jurul ei când ne
facem casa, parcă ea ar locui în camerele ei. Aceste elemente de psihologism mărunt, de
aramă dată pe faţă sunt eminamente româneşti. Nu ar fi tocmai exactă varianta care ar afirma că suntem un popor prea grav ca să facem din oraşe un carnaval al culorilor, suntem în Balcani,
oricât ne-am declara noi Bavarii sau Elveţii ale estului. De aceea clădirile noastre sunt parcă
văruite cu baclava, cu colivă, cu o pătimire a tristeţii proscrise. Oricât am juca şah cu noi înşine ca
popor, rezultatul tot o remiză va fi, nu pentru că noi şi oglindirea noastră vom fi la fel de abili, ci
pentru că albul şi negrul pieselor se vor face pastă gri uniformizând şi jocul şi şi ceea ce
înseamnă el.
DARIE DUCAN