Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: graţie în mişcări, prestanţă la mers, vioiciune şi limpezime în grai, un dar de imitaţie ascuţit şi plin de haz.

A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi a fost angajată la Teatrul Naţional, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic şi Excelsior, împreună cu actorii Ion Manolescu şi respectiv Ion Iancovescu.
Autorii francezi au ocupat un loc de predilecţie în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali şi în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei. Acelaşi Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru, va juca de fapt un rol decisiv în viaţa şi cariera talentatei actriţe.
Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris – printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă – în rolul principal din piesa Ma Cousine de Varsovie, în care a debutat cu un succes extraordinar, deşi nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, “L’accent d’Elvira Popescu” a devinit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o “Reine du Boulevard”, “Notre Dame du Théâtre”, “Monstre Sacré”, etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuşi relativ restrâns. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creaţiile lui Henry Berstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicaţia repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă ţineau afişele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depăşit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori şi/sau actriţe. Cariera cinematografică a actriţei se întinde pe o perioadă cuprinsă între anii 1920 şi 1970, cu o activitate mult mai intensă intensă în anii 1930 şi 1940.
Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actriţa a creat totuşi şi pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele “La Présidente”, “Ils étaient neuf célibataires”, “Austerlitz”, “Plein Soleil”, ş.a.m.d. În schimb, ca actriţă pe scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilităţile, nuanţele şi fineţele profesiunii. Elvira Popescu şi-a asumat şi răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny.

La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară şi politică (de toate nuanţele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rotschild, Jaques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum şi mulţi alţii, se numărau printre cei care o priveau şi o ascultau fermecaţi. A fost distinsă cu premiul “Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.

A încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris.

Sursa: Wikipedia