Octavian Goga (n. 21 martie 1881, Răşinari, d. 7 mai 1938, Ciucea), poet, publicist, academician şi politician român, prim-ministru al României în perioada 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938. A fost membru corespondent al Academiei Române din data de 29 mai 1914 şi membru titular din 4 iunie 1919. A fost vicepreşedinte al Academiei Române în perioada 1 iunie 1929 – 30 mai 1932.

Originea. Studiile

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari din judeţul Sibiu, fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. A urmat şcoala primară din satul natal avându-l ca învăţător pe Moise Frăţilă, apoi a urmat liceul la Sibiu şi Braşov. Studiile universitare le-a urmat la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Budapesta şi Berlin (1900 – 1904).

Activitatea publicistică

A debutat în periodicele Tribuna (1897), Familia, România ilustrată şi Tribuna literară în perioada în care era licean. În anii studenţiei, la Budapesta, a făcut parte din Societatea academică studenţească „Petru Maior” şi a editat revista Luceafărul în 1902, împreună cu Alexandru Ciura şi Octavian Tăslăuanu. În paginile “Luceafărului” a publicat cea mai mare parte a versurilor, reunite apoi în volumul de Poezii din 1905 care a fost distins cu Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. În cadrul Partidului Naţional Român a militat pentru eliberarea românilor din Transilvania. În 1907 a editat revista Ţara noastră, transformată în ziar de partid. A fost acuzat de autorităţile austro-ungare de publicarea unor articole politice, motiv pentru care i s-au intentat o serie de procese în presă în urma cărora a fost condamnat la închisoare şi întemniţat la Budapesta în 1909 şi la Seghedin în 1912.

Implicarea în mişcările naţionale a românilor din Ardeal

În 1910 a venit la Bucureşti pentru a milita activ în favoarea intrării României în Primul Război Mondial alături de puterile Antantei, a eliberării provinciilor româneşti aflate sub ocupaţie străină şi a desăvârşirii unităţii statale. S-a înrolat în 1917 în armata română de partea Antantei şi a luptat în Dobrogea. În acelaşi an a scos împreună cu Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Ion Simionescu, Lucian Blaga şi alţii ziarul România. În 1918 a iniţiat la Paris o largă mişcare în favoarea României, Consiliul naţional al unităţii române, ca o formă de continuare a luptei, în vederea recunoaşterii de către marile puteri a desăvârşirii unităţii statale româneşti.

Membru al Consiliului Dirigent. Deputat. Ministru

Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, ca apoi să fie ales în Consiliul Dirigent, instituţia cu atribuţii executive din Transilvania până la desăvârşirea unirii. La alegerile din noiembrie 1919, Goga este ales deputat în primul legislativ ales pe baza votului universal. Împreună cu mai mulţi apropiaţi, Octavian Goga părăseşte PNR în martie 1920 şi se alătură Partidului Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, formaţiune politică aflată în ascensiune în acea perioadă [1]. PP a fost chemat la guvernare de regele Ferdinand I, la sugestia fruntaşului liberal Ionel Brătianu, iar Octavian Goga a primit portofoliul Cultelor şi Artelor. În ultima guvernare a Partidului Poporului, Goga fost numit ministru de Interne (30 martie 1926 – 4 iunie 1927). Din această funcţie, el s-a străduit să asigure ordinea în ţară, echilibrul social, solicitând poliţiei şi jandarmeriei să contribuie la ridicarea prestigiului autorităţii, la respectul legilor şi la consolidarea statului. Pentru aceasta a încercat o selecţionare a personalului jandarmeriei şi poliţiei încercând să pună în aplicare mult „visata a doua magistratură” preconizată de Vasile Lascăr.