3 august 2014, Harghita. Premierul Victor Ponta participă la manifestările comemorative prilejuite de împlinirea a 165 de ani de la bătălia din Pasul Cașin (FOTO: facebook.com)

de Dan Tanasă

Prezența premierului Victor Ponta în Pasul Cașin,  la începutul lunii august a.c., la manifestările comemorative prilejuite de împlinirea a 165 de ani de la bătălia din Pasul Cașin în care aproximativ 200 de secui au fost ucişi de trupele ţariste şi austriece, a fost una motivată electoral. Din păcate însă, prezența lui Victor Ponta la acest eveniment reprezintă o adevărată trădarea națională și o bătaie de joc la adresa memoriei miilor de români transilvăneni uciși de secuii comemorați de UDMR și Victor Ponta.

Vezi și SEMNAL DE ALARMĂ. Moise Guran: ”Autonomia cerută de UDMR ascunde o independenţă de tip Crimeea”

Cu privire la detaliile istorice ale celor petrecute în urmă cu 165 de ani în Transilvania l-am rugat pe istoricul clujean Vasile Lechințan să ne lămurească pentru a putea înțelege și mai bine implicații prezenței lui Victor Ponta la această comemorare (detalii despre comemorare aici; poziția mea față de gestul premierului Victor Ponta aici). Domnul Lechințan a avut amabilitatea de a ne explica detaliile istorice:

”De la bun început trebuie să facem distincţie, pe de-o parte între poporul de rând secui, paşnic, din 1848-1849, care nu s-a lăsat fanatizat de Kossuth şi de oamenii acestuia şi a continuat să-şi cultive pământurile, să-şi secere grânele şi să-şi crească pruncii, ca în timp de pace, şi de cealaltă parte secuii fanatizaţi care au făcut numeroase atrocităţi, jafuri şi incendieri contra românilor şi saşilor din Transilvania în Revoluţia paşoptistă, în războiul civil de atunci. Din prima categorie este relevant faptul că la intrarea trupelor ţariste şi austriece în vara anului 1849 în sate locuite de secui, ofiţerii i-au întrebat pe ţăranii secui de ce au agăţate la streşinile caselor mănunchiuri de paie, aceştia au spus că le-au spus comisarii guvernului Kossuth ca să nu primească armatele ţariste şi austriece şi să-şi dea foc caselor şi să fugă. Şi au fost întrebaţi de ce n-au dat foc caselor şi n-au fugit. Secuii au răspuns că văzând că aceşti comisari ai guvernului ungar au fugit, nu le-au mai fost frică şi au rămas pe mai departe în sat. Aşadar, nu toţi secuii au fost fanatizaţi şi că respectau ordinele fanaticilor lui Kossuth doar din frică”, afirmă istoricul Vasile Lechințan.

Istoricul Vasile Lechințan

”Din păcate, o parte însemnată a secuilor, însă, a fost folosită ca masă de manevră a guvernului kossuthist şi a comis mari atrocităţi în Transilvania, inclusiv în timpul ocupaţiei ungare de patru luni (aprilie-iulie 1849), când  a fost „cea mai cumplită tiranie”  – zice George Bariţiu. Aceşti secui fanatizaţi au comis măcelul de la Mihalţ, măcelul de la Luna, incendierile, jafurile şi omorurile de după adunarea de la Lutiţa în drumul lor până la Reghin etc. Ei au fost braţul armat al lui Kossuth în Transilvania anexată de Ungaria, care prin teroare a vrut să maghiarizeze pe români şi să-i desfiinţeze ca neam. Românii s-au opus, Transilvania nu a putut fi ocupată în intregime, în Munţii Apuseni ai Transilvaniei, „În creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”, spunea cu atâta admiraţie Eminescu în Geniu pustiu, libertate apărată de Avram Iancu. Nici cetatea Alba Iulia nu a fost ocupată de trupele lui Kossuth, fiind apărată de imperiali cu sprijinul lăncierilor lui Axente Sever. În august 1849, imperialii austrieci, cu sprijinul armatelor ţariste eliberează Transilvania ocupată de teroarea ungară şi anulează uniunea Transilvaniei cu Ungaria, uniune făcută sub teroare, fără acordul liber al românilor şi saşilor. Astfel cad la pasul Casin şi acei circa 200 de secui aflaţi în tabăra ungară de ocupaţie care a terorizat patru luni pe românii transilvăneni. Desigur că ei nu pot fi glorificaţi ca apărători ai Libertăţii, de vreme ce „libertatea ungară” de la 1848-1849 a fost de fapt libertatea de a ucide şi teroriza pe români şi pe saşi (până şi generalul Bem a fost dezgustat de aceste cumplite atrocităţi), libertatea de a umili pe români şi pe saşi prin ridicarea de spânzurători în fiecare sat, chiar în plină epocă a primăverii popoarelor, al cărui apel era la Libertate, Egalitate şi Fraternitate. Cei ce merită cu adevărat glorificaţi sunt miile de martiri români ucişi la 1848-1849 de către „libertatea ungară”, instituită în bună măsură cu braţ secuiesc”, afirmă istoricul Vasile Lechințan.

”Şi aici se cuvine să ne amintim doar de trei cazuri semnificative: în comunele Hodac şi Ibăneşti din actualul judeţ Mureş, trupele de vânătoare secuieşti au ucis prin împuşcare, prin tăierea capului sau prin îngropare de vii zeci de români, inclusiv copii, în februarie-martie 1849; în Moldoveneşti (CJ), în 1849, membrii familiei de români Balaş, inclusiv un copil de 4 ani au fost ucişi de secui din scaunul Arieş într-o noapte, în propria casă, cu măciucile, „într-un mod mai mult decât barbar” ; la 11 martie 1849, când armatele ungare au ocupat Sibiul, aceste trupe ale „libertăţii ungare” au ucis pe marele gazetar, istoriograf şi etnograf sas Joseph Heinrich Benigni, redactor al gazetei „Siebenbürgen Bothe”, cel care a luat apărarea românilor ucişi la Mihalţ în iunie 1848 şi s-a declarat făţiş contra uniunii Transilvaniei cu Ungaria, a apărat cu pana şi cu atitudinea sa progresistă libertatea omului, libertatea cuvântului. Încă din iunie 1848, Benigni a stârnit furia membrilor unguri din Dieta Transilvaniei pentru că a arătat lumii realitatea despre măcelul de la Mihalţ şi astfel   a „publicat unele lucruri care aduc prejudicii armatei secuieşti”, ziceau aristocraţii din Dietă. Casa sa a fost incendiată, cu toată biblioteca şi manuscrisele sale, aşa cum tot la Sibiu, aceeaşi „revoluţionari” unguri au incendiat un tezaur enorm al românilor: Arhiva Episcopiei Ortodoxe. Dar cumplitele tragedii româneşti sunt numeroase. Aşa că, din partea românilor şi a lumii civilizate, această „libertate ungară” de la 1848-1849 nu poate fi nicidecum un prilej de glorificare postumă. Ferice de acel popor care poate trage învăţăminte din tragediile trecutului – spunea George Bariţiu”, concluzionează istoricul Vasile Lechințan.